In hecatomba de anunțuri mortuare din ultimele trei zile ale unor muzicieni celebri, între care admirabila soprană elvețiană Lisa della Casa și pedagogul și pianistul american Charles Rosen, stingerea din viață a sopranei ruse Galina Vișnevskaia se detașează cumva, pentru melomanii din Europa răsăriteană în mod sigur, fiindcă odată cu ea, după formula inspirată a unui critic francez, dispare „o voce a istoriei”.
Intregul parcurs al sopranei, s-a spus una din icoanele scenei de operă sovietice, este legat strîns de cursul istoriei, atît a celei cu majusculă, cît și a celei ordinare, a vieții banale a unui artist de vîrf sub comunism.
Galina Vișnevska, născută în 1926, și-a făcut debutul în anii teribili ai celui de-al doilea război mondial, la Leningrad, în 1944, cîntînd între alții pentru militarii sovietici. Cu un temperament special, bună cunoscătoare a folclorului, moștenire din partea unei mame ce fusese „țigancă” și cu un profesor ce a fost la un pas de a-i distruge vocea, Galina a fost practică forțată să cînte operetă timp de patru ani.
Vocea și-a refăcut-o și dezvoltat-o ulterior, luînd cursuri private cu Vera Garina, o cîntăreață ce studiase la începutul secolului la Viena. „Madame Garina mi-a redat notele înalte”, „s-a dedicat cu totul vocii mele fapt ce mi-a permis să intru la Bolșoi, unde am devenit pe loc o primadona”, povestea soprana într-o celebră carte de conversații cu ziaristul Claude Samuel. Atunci avea să preia, de la primul soț, la vîrsta de 18 ani, numele Vișnevskaia.
Intrarea la opera Bolșoi, în toamna anului 1952, succesele enorme în repertoriul rus, Ceaikovski și Evgheni Oneghin înainte de toate, Mussorgski, mai tîrziu Șostakovici, au transformat-o rapid într-una din marile vedete sovietice, în grațiile conducerii de partid.
Dar, nici în această poziție nu a putut evita compromisurile și umilințele trăite de marii artiști ai epocii. De exemplu, forțată, sub amenințarea de a nu i se mai permite vreodată să plece în străinătate, își amintea ea, să cînte într-o operă a compozitorului Muradeli, Octombrie, „cea mai umilitoare experiență a vieții mele”. Ministra culturii, Furțeva, i-ar fi spus cu acel prilej: „Cîntă cel puțin la premieră fiindcă întregul guvern va fi în sală. Apoi, dacă vrei, poți să renunți la rol, mi-e nu-mi pasă!”
Căsătoria cu celebrul violoncelist Mstislav Rostropovici, în 1955, după o foarte scurtă idilă la Praga, a deschis un alt capitol de istorie, mult evocat zilele acestea în nenumăratele omagii ce i se aduc marii cîntărețe. De această perioadă se leagă dezamăgirea profundă față de refuzul autorităților sovietice de a-i permite deplasarea în Marea Britanie la premiera Recviemului de război, a lui Benjamin Britten, la Catedrala din Coventry. Britten îi dedicase Galinei partea sopranei din lucrare.
Tot de primele decenii de conviețuire se leagă episodul Soljenițîn, care a condus în cele din urmă la exilarea în Occident, cu ajutorul dirijorului Leonard Bernstein și a intervenției senatorului Eduard Kennedy, a cuplului Rostropovici-Vișnevskaia. Departe de a fi dizidenți, cum se afirmă astăzi, cei doi povesteau în conversațiilor lor citate că nu avuseseră absolut nici un gînd politic.
Galina Vișnevskaia povestește că, după un concert la Riazan, motivul a fost simplu: „Soljenițîn și familia lui, patru persoane, locuiau înghesuiți în două mici camere la Riazan, în timp ce noi aveam la dispoziție o mare casă la țară, cu o casă mică de oaspeți, nefolosită, în vecinătate. Așa se face că Slava l-a invitat pe Soljenițîn să-și petreacă iarna în casa pentru oaspeți, iar el a acceptat.” Galina Vișnevskaia adăuga că nu au discutat niciodată subiecte politice cu Soljenițîn și că necazurile acestuia cu regimul au început un an după mutarea sa în casa de oaspeți.
Gestul lor, spunea Galina, a fost unul pur uman, de a nu lăsa un om, o familie, pe drumuri, dar presiunile autorităților împotriva scriitorului și apoi împotriva lor, au fost de natură să le deschidă ochii la o realitate, pe care altfel, refuzaseră să o ia în seamă.
Liderul sovietic Leonid Brejnev avea să le permită în cele din urmă să plece, sub pretextul unui turneu de doi ani în
străinătate, cu copii lor. După ce urmare a declarațiilor făcute în 1978, li se lua cetățenia sovietică, Vișnevskaia și Rostropovici și-au clădit o nouă viață, de mare succes în Occident. Aveau să revină în Rusia în 1990, odată cu recăpătarea cetățeniei, iar în 2002 soprana deschidea „Centrul de Operă Galina Vișnevskaia” pentru promovarea tinerelor talente ruse.
O biografie și mai ales nenumărate discuri atestă astăzi de ce s-a spus despre Vișnevskaia că a fost „o voce a istoriei” și o puteți auzi aici în prima, Cîntecul Ofeliei, din cele Șapte romanțe pe versurile lui Alexandr Blok, opus ce i-a fost dedicat de Șostakovici în 1967.
