Prima adună blogogramele (texte concentrate la maximum, consistente aşijdere, cu nerv, vibrante şi... mai mult decât vii—explozive!), publicate de autor pe parcursul ultimilor ani, purtând pe copertă un titlu năstruşnic, s-ar părea, care, însă, sugerează, aş zice eu, devansarea... timpului: Miercuri când era joi. A celui viitor.Dar şi un fel de recuperare a celui... trecut. Or, scriitorul mocnitor în sine, dar concomitent, editorul de mare clasă care este, nu a făcut în aceste decenii decât să dea la lumină tot cărţi ale altora, uitând de sine după acel volum apărut hăt în 1995, Carte oranj. Ca să vedeţi şi să nu credeţi: ediţia apare nu la Cartier,ci la editura Arc, care, printr-un alt scriitor, la fel de mocnitor, editorul Eugen Lungu, tot dânsul şi prefaţator, i-a smuls manuscrisul şi... l-a scos în lume.
Bravos, scriitori! Bravos, editori!
Am participat la lansarea acestei cărţi la Librăria din Centru, într-o miercure magică, pe 12-12-12, alias doisprezece decembrie anul două mii doisprezece, în mijlocul unei mări imense de carte bună, dar şi la Târgul Gaudeamus - Carte de învăţătură de la Bucureşti, în mijlocul unui adevărat ocean de carte diversă şi ...bună! Am zis acestea: „O carte este un adevărat miracol atunci când ea vine peste tine, nu ştii de unde, nu ştii cum şi... nu ştii când.Vine şi te rupe din mizeriile vieţii, purtndu-te într-o altă lume, cea a frumuseţii, adevărului, sublimului...”
Dat fiind că m-am lăsat furat de o boare de... lirism, apelând la misterioasa vocabulă ADEVĂRUL, ţin să reproduc doar un singur pasaj din corpul cărţii, care anume că vizează meseria, dar şi misiunea, mai exact, vocaţia de scritor: „Un scriitor poate deveni mare când spune adevăruri dureroase... Nu vei fi un scriitor mare dacă vinzi vise” (pag.23)...
Cea de-a doua are trecut pe copertă o denumire mai mult ca banală: „Ce spun cărţile”, dar, adăugând ceva mai jos, într-o margine, cu litere cam stranii, subtitlul „Bookiseli”, autorul ne ia, cum ai zice, în tărbacă. Ceea ce spun cărţile, de, o spun, că de aceea sunt cărţi, ca să spună şi ele ceva, dar ce vrea să însemne... BOO--KISELILE? Sau: BOOK—ISELILE? Ba foarte simplu şi... chiar elementar: buchiseli! Uite în acest volum-volumaş, odată ce l-ai luat în mână şi l-ai deschis şi ai pornit să-l lecturezi, gata! nu-l mai laşi de-o parte! pentru că ai să te pomeneşti aruncat în acea mare, acel ocean de carte diversă şi bună, de care pomeneam ceva mai sus.
Aici Gheorghe Erizanu ni se vădeşte drept un cititor pasionat până la... sminteală, ca să recurg la un eufemism. Unde şi pe cine ar fi putut racola ingrata Publika TV, ca să prezinte noile apariţii editoriale, dacă nu pe un mare bibliofag ca dumnealui? I-am spus „ingrata”pentru că, nitam-nisam, ciclul de emisiuni a fost ... suspendat (sau...sistat?). Dar, fie, barem ne-am ales cu această extraordinară CARTE DESPRE CĂRŢI! Din care am aflat atâtea şi atâtea, eu, care mă consideram un cititor destu de competent şi plimbat prin RAFTURILE CU HIMERE, vorba înaripată a lui Eugen Lungu.
Ca să vezi: citind pe Erizanu, aflu despre cei„ ZECE BASARABENI PENTRU CULTURA ROMÂNĂ” de Mihail Vaculovski,ilustraţii de Dan Perjovschi (Casa de pariuri literare,2011).
Cine sunt aceştia?
„Cei zece sunt: scriitorii Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vaculovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, pictorul Roman Tolici, istoricul Octavian Ţâcu, dramaturgul Nicoleta Esinencu, formaţia ZDOB ŞI ZDUB”. E o carte de interviuri-confesiuni. Din cele ce am putut citi în internet, sunt texte f. interesante, iar unele ... de maximum interes şi rară relevanţă. Asta în contextul când se prefigurează-coace o apropiată, incendiară, dispută literară în mediul nostru adormit. Voi obţine volumul, mă voi documenta şi îmi voi expune opinia într-un timp apropiat.
20 decembrie 2012, ajun de sfârşitul... LUNII.