Pentru a citi capitolele anterioare, faceţi click aici.
Tu: Dar văd că... au trecut ore bune de când s-a făcut zi. Se pare că e deacuma aproape 12 şi Domnia Ta nu binevoieşti nici măcar a te ridica din culcuşul acesta. Stai tolănit în continuare, te întorci pe o parte şi pe alta şi nici măcar nu pridideşti a te desprinde de salteaua asta jegoasă. Şi încă unde ai pus-o şi te-ai trântit pe ea? Aici, imediat după uşă, în antreu. Cu ce te-ai învelit? Cu nişte păcătoase de ziare, parcă ai fi un şobolan ameţit, care a umblat cât a umblat, a hoinărit cât a hoinărit, s-a retras în borta lui ca să-şi refacă forţele peste noapte... Dar noaptea, iată, că a trecut şi încă nu te-ai ridicat să scuturi acea mizerie... Dar ce să mai vorbim, ce să mai discutăm dacă nici nu ai pentru ce face acea summa vitae, acel total al existenţei tale. Ce mai succese ai obţinut în atâţia ani, într-o viaţă întreagă! Ce mai succese! Ai avut o familie şi s-a destrămat. Ai avut copii – şi i-ai pierdut. Ai avut un domiciliu, acolo, în centrul oraşului, şi iarăşi ţi-a fost înstrăinat. Acuma unde eşti? La o jalnică periferie de metropolă. Într-o mizerabilă garsonieră, care nici asta nu-ţi aparţine – o ai cu chirie. Cineva ar putea crede că mare somitate eşti, aşa cum făceai impresia cu ani în urmă. Ai ajuns un nimeni – un boschetar! Da, un boschetar pârlit care uiţi să te bărbiereşti cu săptămânile şi umbli parcă ai fi o fantomă. Încă bine că acel Editor s-a îndurat de tine şi ţi-a găsit acest bârlog unde să cari şi să bagi toată maculatura ce ai adunat-o o viaţă întreagă: cărţi, cărţi, cărţi – numai cărţi ai adunat câte zile ai avut. Nimic altceva decât: cărţi! Multe, multe cărţi! Când te-ai mutat aici, în această cămăruţă, lumea o fi crezut că acele camioane pline cu buclucuri, au adus cine ştie ce avere! Dar ele, pachetele astea, fiecare legate cu sfori, cu cârpe fel de fel, nu altceva conţineau decât cărţi, cărţi, cărţi... Reviste, cărţi, cărţi, colecţii de reviste, colecţii de ziare şi iară: cărţi, cărţi, cărţi. Toată viaţa ai adunat cărţi... şi de nici una nu ai catadixit a te desprinde – pe toate le-ai păstrat de parcă ar fi fost, zău, aur curat, lingouri de aur. Ferice de tine că Editorul şi-a făcut milă şi ţi-a găsit această bortă, în care să-ţi aduci şi să-ţi ascunzi cărţile. Le-ai depozitat pachet peste pachet, de jos din podea, până sus în tavan, de-ai umplut camera, ai umplut bucătărioara asta minusculă, baia şi veceul stocată cu baloturi... Ţie nu ţi-a mai rămas decât o parte din antreu, aici, unde deschizi uşa de la intrare, antreul ăsta mic de 1 metru pe 2 – aicea ţi-i culcuşul. Mai strâmt ca o celulă a unui condamnat la pedeapsa capitală. Încă bine că ai reuşit să înghesui acele pachete în cameră şi în bucătărie şi în baie, că dacă le puneai şi aici în antreu, nu mai aveai loc unde să te întinzi şi să dormi... Hai! Ce stai? Scoală-te! Doar azi e ziua ta de naştere. Hai, fă un efort şi te desprinde de salteaua asta jegoasă. Dă la o parte hârtiile/ziarele astea, că foşnesc al dracului! S-o fi auzind de pe scară, de la intrare în bloc! Hai! Dar văd că tu nici gând n-ai să te salţi de jos, nici ochii nu deschizi. Ce-i cu tine? Nu cumva?... Nu cumva?... Nu cumva?
Eu: Da. Ai avut dreptate – n-am ce-ţi face. Ai avut-ai dreptate. S-ar cuveni să procedez la ceea ce s-ar chema cazierul vieţii mele. De, este ziua mea de naştere. Mai exact: pre-ziua mea de naştere...
Tu: Şi cum: ai calculat totul amănunţit? Dacă acuma pare să fie amiază, ora 12...
Eu: Da, nu-mi mai rămân decât 5 ore până la momentul când aveam să vin pe lume, să scot primul ţipăt – ţipătul destinului meu... Mda, să nu te alarmezi, nu mi s-a întâmplat nimic. Pur şi simplu, m-am hotărât să stau în covru şi să încerc a mă limpezi, a mă aduna, a mă scutura cât de cât de mizeria care s-a adunat, mai exact zis, de rapănul vieţii... Şi dacă n-o să pot scăpa de el, cel puţin să încerc a răzbi prin el în afară... Asta-i: rapănul vieţii + jegul saltelei – amândouă s-au întâlnit şi s-au adunat pe jegul trupului meu... O, ce bine mă simt în aceste trei învelişuri jegoase! Da, viaţa ca un eşec... Am avut o familie şi s-a destrămat. Am avut copii şi s-au pierdut. Ce-am mai avut? Nişte vise am mai avut. Ce frumoase vise am avut... Atât de multe vise am avut! Atât de multe vise! Ce minunate vise am avut... Aş vrea să stau o dată ca să le adun pe toate câte le-am visat, din copilărie şi până în anii aceştia târzii, şi să fac din ele un buchet, un evantai de vise... Şi cu aceste vise, cu aceste vise, Doamne... Ce vise, ce vise!... Dacă viaţa ar fi fost făcută din vise!... Dar – nu, ea e făcută din mizerii, din anti-vise... Doamne, de ce nu ar fi să... adorm... şi să mă cufund în somn... într-un vis frumos... şi din visul acela să nu mă mai trezesc... niciodată... niciodată... niciodată... Doamne, Doamne, Doamne... De ce nu mă laşi să dorm somn continuu, somn dulce, somn frumos?...
Tu: Ei bine, dar nu ţi-a fost deajuns o noapte întreagă?
Eu: Care: noapte? Că doar aseară am revenit târziu... târziu... foarte târziu... Şi am revenit tulbure... foarte tulbure... Şi m-am culcat... m-am culcat... tulbure. Şi acum, iată, nu mă pot limpezi...
Tu: Şi atunci de ce a fost nevoie să pierzi timpul până târziu noaptea dacă ştiai că a doua zi este ziua ta?
Eu: N-am putut. N-am putut. A trebuit să discut cu Editorul.
Tu: Şi ce-ai discutat? Ce ţi-a spus?
Eu: Mi-a spus... îîîhhîîî... că este în prag de faliment şi dacă nu are o carte... dacă nu are manuscrisul unei cărţi pe care s-o scoată la lumină într-un tiraj mai mare, atunci – gata! s-a zis cu el... Şi mi-a mai spus că şi-a vândut casa aceea frumoasă ca un castel pe care şi-a durat-o în anii cât a fost întreprinderea profitabilă, şi-a vândut Mercedes-ul de care s-a bucurat atâta timp, şi-a amanetat... şi-a pus drept gaj apartamentul, familia s-a împrăştiat, copiii s-au dezis de el, strigându-i în faţă: „Ai fost un aventurier când te-ai lansat ca editor! Ce, nu ştiai că asta-i o afacere mizerabilă? O afacere egală cu sinuciderea în mediul nostru idiot?” Ceea ce am auzit din gura lui se aplică exact la situaţia mea, la existenţa mea: şi eu mi-am pierdut familia, şi eu mi-am pierdut copiii, şi eu mi-am pierdut casa, şi eu...
Tu: Şi ce vrei să spui?
Eu: Vreau să spun că singura soluţie este să scot din mine... ahhh... să smulg din mine, cum voi putea şi cât voi putea, această carte, acest manuscris de care are atâta nevoie amicul meu, fratele meu Editorul, ca să-şi încerce norocul, ultima şansă a lui de-a supravieţui, care e şi ultima şansă a mea de-a supravieţui...
Tu: De asta stai lat ca... un trunchi... pe salteaua asta jegoasă şi nici nu catadicseşti să te ridici? De asta morfoleşti în sinea ta aceste gânduri negre, urâte, disperate şi-i tot dai cu... visele, visele, visele. Care: vise, domnul meu? Nu eşti decât o mizerabilă făptură împotmolită în păcate, înglodată în vicii. Uite ce zile ai ajuns! Această garsonieră nici măcar nu-ţi aparţine. Tot de acel editor ţi-a fost găsită. Şi al dracului situaţie: aici, în camera aceasta până a te muta tu nu s-a aflat decât un cuib de traficanţi de carne vie. Aici au fost descoperite fete sechestrate care erau amăgite/păcălite de prin sate, aduse şi ţinute aici cu săptămânile, pentru ca mai apoi să fie transportate clandestin în Cipru, în Israel, prin Moscova spre Japonia, prin Bosnia-Herţegovina în alte zone... Uite în ce cloacă ai ajuns să-ţi scalzi bătrâneţele. Ruşine! Ruşine...
Eu: Şi atunci dacă ştii toate acestea pe care eu le ţin ca pe o taină a vieţii mele, atunci de ce cutezi a mă condamna, a mă judeca? De ce nu mă laşi să mă svârcolesc ca peştele pe uscat, ca şarpele retezat în două de sabia vieţii? Lasă-mă să-mi ling rănile, nu mă îmbrânci, nu mă îmbrânci, nu mă îmbrânci să mă ridic. Căci teamă mi-i că de voi încerca acum să mă ridic, voi cădea la pământ şi nu mă voi mai ridica niciodată. Niciodată. Niciodată.
Tu: Bine. Fie. Te las. Stai cât îţi place. Nu te îndemn să te ridici. Dar nu uita că astăzi este ziua ta... Deacuma din cele zece ore care fac preziua ta o jumătate au trecut. Ţi-au mai rămas 5 şi în astea 5 ar fi mai bine, totuşi, să încerci a schiţa nişte idei, nişte totaluri, ca, ajungând la ora ta 5 să poţi întâmpina destinul măcar cu ceva...
Eu: Cu ceva pozitiv vrei să spui?
Tu: Da, cu ceva pozitiv, pentru că, dragul meu, domnul meu, bunul meu, nenorocitul meu – mizerabilul meu, nu se ştie niciodată ce îl aşteaptă pe om... Iată, de exemplu: este ziua ta de naştere...
Eu: Da. Este ziua mea de naştere.
Tu: Dar de ce nu te-ai gândi că aceasta ar putea fi şi ziua ta de... moarte? Ziua morţii tale? De ce nu te-ai gândit că, atunci când ai scos primul ţipăt în după amiaza acelei zile de 13 August, atunci când, aşa precum ziceam, şi-au împrimat aştrii: Soarele, Luna şi Planetele prin prima înghiţitură de aer... şi-au imprimat în fiinţa ta destinul tău ulterior... De ce nu ai admite că atunci a şi fost scris/programat ca la capătul acelei zile sau... poate la început, poate la mijloc, pentru că de la 5 după masă până la 12 după masă sunt şapte ore! Or, în acel rest din ziua ta de naştere poate fi şi ziua sfârşitului tău?
Eu: Adică vrei să zici: ziua de naştere şi ziua morţii mele?
Tu: Da. Da. Da. Ziua ta de naştere şi ziua morţii tale! Da. Da. Da.
Eu: Atunci... Atunci... Atunci... Atunci... Lasă-mă... Lasă-mă... Lasă-mă cu visele mele. Lasă-mă... lasă-mă să visez. Lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă...
Tu: Dar văd că... au trecut ore bune de când s-a făcut zi. Se pare că e deacuma aproape 12 şi Domnia Ta nu binevoieşti nici măcar a te ridica din culcuşul acesta. Stai tolănit în continuare, te întorci pe o parte şi pe alta şi nici măcar nu pridideşti a te desprinde de salteaua asta jegoasă. Şi încă unde ai pus-o şi te-ai trântit pe ea? Aici, imediat după uşă, în antreu. Cu ce te-ai învelit? Cu nişte păcătoase de ziare, parcă ai fi un şobolan ameţit, care a umblat cât a umblat, a hoinărit cât a hoinărit, s-a retras în borta lui ca să-şi refacă forţele peste noapte... Dar noaptea, iată, că a trecut şi încă nu te-ai ridicat să scuturi acea mizerie... Dar ce să mai vorbim, ce să mai discutăm dacă nici nu ai pentru ce face acea summa vitae, acel total al existenţei tale. Ce mai succese ai obţinut în atâţia ani, într-o viaţă întreagă! Ce mai succese! Ai avut o familie şi s-a destrămat. Ai avut copii – şi i-ai pierdut. Ai avut un domiciliu, acolo, în centrul oraşului, şi iarăşi ţi-a fost înstrăinat. Acuma unde eşti? La o jalnică periferie de metropolă. Într-o mizerabilă garsonieră, care nici asta nu-ţi aparţine – o ai cu chirie. Cineva ar putea crede că mare somitate eşti, aşa cum făceai impresia cu ani în urmă. Ai ajuns un nimeni – un boschetar! Da, un boschetar pârlit care uiţi să te bărbiereşti cu săptămânile şi umbli parcă ai fi o fantomă. Încă bine că acel Editor s-a îndurat de tine şi ţi-a găsit acest bârlog unde să cari şi să bagi toată maculatura ce ai adunat-o o viaţă întreagă: cărţi, cărţi, cărţi – numai cărţi ai adunat câte zile ai avut. Nimic altceva decât: cărţi! Multe, multe cărţi! Când te-ai mutat aici, în această cămăruţă, lumea o fi crezut că acele camioane pline cu buclucuri, au adus cine ştie ce avere! Dar ele, pachetele astea, fiecare legate cu sfori, cu cârpe fel de fel, nu altceva conţineau decât cărţi, cărţi, cărţi... Reviste, cărţi, cărţi, colecţii de reviste, colecţii de ziare şi iară: cărţi, cărţi, cărţi. Toată viaţa ai adunat cărţi... şi de nici una nu ai catadixit a te desprinde – pe toate le-ai păstrat de parcă ar fi fost, zău, aur curat, lingouri de aur. Ferice de tine că Editorul şi-a făcut milă şi ţi-a găsit această bortă, în care să-ţi aduci şi să-ţi ascunzi cărţile. Le-ai depozitat pachet peste pachet, de jos din podea, până sus în tavan, de-ai umplut camera, ai umplut bucătărioara asta minusculă, baia şi veceul stocată cu baloturi... Ţie nu ţi-a mai rămas decât o parte din antreu, aici, unde deschizi uşa de la intrare, antreul ăsta mic de 1 metru pe 2 – aicea ţi-i culcuşul. Mai strâmt ca o celulă a unui condamnat la pedeapsa capitală. Încă bine că ai reuşit să înghesui acele pachete în cameră şi în bucătărie şi în baie, că dacă le puneai şi aici în antreu, nu mai aveai loc unde să te întinzi şi să dormi... Hai! Ce stai? Scoală-te! Doar azi e ziua ta de naştere. Hai, fă un efort şi te desprinde de salteaua asta jegoasă. Dă la o parte hârtiile/ziarele astea, că foşnesc al dracului! S-o fi auzind de pe scară, de la intrare în bloc! Hai! Dar văd că tu nici gând n-ai să te salţi de jos, nici ochii nu deschizi. Ce-i cu tine? Nu cumva?... Nu cumva?... Nu cumva?
Eu: Da. Ai avut dreptate – n-am ce-ţi face. Ai avut-ai dreptate. S-ar cuveni să procedez la ceea ce s-ar chema cazierul vieţii mele. De, este ziua mea de naştere. Mai exact: pre-ziua mea de naştere...
Tu: Şi cum: ai calculat totul amănunţit? Dacă acuma pare să fie amiază, ora 12...
Eu: Da, nu-mi mai rămân decât 5 ore până la momentul când aveam să vin pe lume, să scot primul ţipăt – ţipătul destinului meu... Mda, să nu te alarmezi, nu mi s-a întâmplat nimic. Pur şi simplu, m-am hotărât să stau în covru şi să încerc a mă limpezi, a mă aduna, a mă scutura cât de cât de mizeria care s-a adunat, mai exact zis, de rapănul vieţii... Şi dacă n-o să pot scăpa de el, cel puţin să încerc a răzbi prin el în afară... Asta-i: rapănul vieţii + jegul saltelei – amândouă s-au întâlnit şi s-au adunat pe jegul trupului meu... O, ce bine mă simt în aceste trei învelişuri jegoase! Da, viaţa ca un eşec... Am avut o familie şi s-a destrămat. Am avut copii şi s-au pierdut. Ce-am mai avut? Nişte vise am mai avut. Ce frumoase vise am avut... Atât de multe vise am avut! Atât de multe vise! Ce minunate vise am avut... Aş vrea să stau o dată ca să le adun pe toate câte le-am visat, din copilărie şi până în anii aceştia târzii, şi să fac din ele un buchet, un evantai de vise... Şi cu aceste vise, cu aceste vise, Doamne... Ce vise, ce vise!... Dacă viaţa ar fi fost făcută din vise!... Dar – nu, ea e făcută din mizerii, din anti-vise... Doamne, de ce nu ar fi să... adorm... şi să mă cufund în somn... într-un vis frumos... şi din visul acela să nu mă mai trezesc... niciodată... niciodată... niciodată... Doamne, Doamne, Doamne... De ce nu mă laşi să dorm somn continuu, somn dulce, somn frumos?...
Tu: Ei bine, dar nu ţi-a fost deajuns o noapte întreagă?
Eu: Care: noapte? Că doar aseară am revenit târziu... târziu... foarte târziu... Şi am revenit tulbure... foarte tulbure... Şi m-am culcat... m-am culcat... tulbure. Şi acum, iată, nu mă pot limpezi...
Tu: Şi atunci de ce a fost nevoie să pierzi timpul până târziu noaptea dacă ştiai că a doua zi este ziua ta?
Eu: N-am putut. N-am putut. A trebuit să discut cu Editorul.
Tu: Şi ce-ai discutat? Ce ţi-a spus?
Eu: Mi-a spus... îîîhhîîî... că este în prag de faliment şi dacă nu are o carte... dacă nu are manuscrisul unei cărţi pe care s-o scoată la lumină într-un tiraj mai mare, atunci – gata! s-a zis cu el... Şi mi-a mai spus că şi-a vândut casa aceea frumoasă ca un castel pe care şi-a durat-o în anii cât a fost întreprinderea profitabilă, şi-a vândut Mercedes-ul de care s-a bucurat atâta timp, şi-a amanetat... şi-a pus drept gaj apartamentul, familia s-a împrăştiat, copiii s-au dezis de el, strigându-i în faţă: „Ai fost un aventurier când te-ai lansat ca editor! Ce, nu ştiai că asta-i o afacere mizerabilă? O afacere egală cu sinuciderea în mediul nostru idiot?” Ceea ce am auzit din gura lui se aplică exact la situaţia mea, la existenţa mea: şi eu mi-am pierdut familia, şi eu mi-am pierdut copiii, şi eu mi-am pierdut casa, şi eu...
Tu: Şi ce vrei să spui?
Eu: Vreau să spun că singura soluţie este să scot din mine... ahhh... să smulg din mine, cum voi putea şi cât voi putea, această carte, acest manuscris de care are atâta nevoie amicul meu, fratele meu Editorul, ca să-şi încerce norocul, ultima şansă a lui de-a supravieţui, care e şi ultima şansă a mea de-a supravieţui...
Tu: De asta stai lat ca... un trunchi... pe salteaua asta jegoasă şi nici nu catadicseşti să te ridici? De asta morfoleşti în sinea ta aceste gânduri negre, urâte, disperate şi-i tot dai cu... visele, visele, visele. Care: vise, domnul meu? Nu eşti decât o mizerabilă făptură împotmolită în păcate, înglodată în vicii. Uite ce zile ai ajuns! Această garsonieră nici măcar nu-ţi aparţine. Tot de acel editor ţi-a fost găsită. Şi al dracului situaţie: aici, în camera aceasta până a te muta tu nu s-a aflat decât un cuib de traficanţi de carne vie. Aici au fost descoperite fete sechestrate care erau amăgite/păcălite de prin sate, aduse şi ţinute aici cu săptămânile, pentru ca mai apoi să fie transportate clandestin în Cipru, în Israel, prin Moscova spre Japonia, prin Bosnia-Herţegovina în alte zone... Uite în ce cloacă ai ajuns să-ţi scalzi bătrâneţele. Ruşine! Ruşine...
Eu: Şi atunci dacă ştii toate acestea pe care eu le ţin ca pe o taină a vieţii mele, atunci de ce cutezi a mă condamna, a mă judeca? De ce nu mă laşi să mă svârcolesc ca peştele pe uscat, ca şarpele retezat în două de sabia vieţii? Lasă-mă să-mi ling rănile, nu mă îmbrânci, nu mă îmbrânci, nu mă îmbrânci să mă ridic. Căci teamă mi-i că de voi încerca acum să mă ridic, voi cădea la pământ şi nu mă voi mai ridica niciodată. Niciodată. Niciodată.
Tu: Bine. Fie. Te las. Stai cât îţi place. Nu te îndemn să te ridici. Dar nu uita că astăzi este ziua ta... Deacuma din cele zece ore care fac preziua ta o jumătate au trecut. Ţi-au mai rămas 5 şi în astea 5 ar fi mai bine, totuşi, să încerci a schiţa nişte idei, nişte totaluri, ca, ajungând la ora ta 5 să poţi întâmpina destinul măcar cu ceva...
Eu: Cu ceva pozitiv vrei să spui?
Tu: Da, cu ceva pozitiv, pentru că, dragul meu, domnul meu, bunul meu, nenorocitul meu – mizerabilul meu, nu se ştie niciodată ce îl aşteaptă pe om... Iată, de exemplu: este ziua ta de naştere...
Eu: Da. Este ziua mea de naştere.
Tu: Dar de ce nu te-ai gândi că aceasta ar putea fi şi ziua ta de... moarte? Ziua morţii tale? De ce nu te-ai gândit că, atunci când ai scos primul ţipăt în după amiaza acelei zile de 13 August, atunci când, aşa precum ziceam, şi-au împrimat aştrii: Soarele, Luna şi Planetele prin prima înghiţitură de aer... şi-au imprimat în fiinţa ta destinul tău ulterior... De ce nu ai admite că atunci a şi fost scris/programat ca la capătul acelei zile sau... poate la început, poate la mijloc, pentru că de la 5 după masă până la 12 după masă sunt şapte ore! Or, în acel rest din ziua ta de naştere poate fi şi ziua sfârşitului tău?
Eu: Adică vrei să zici: ziua de naştere şi ziua morţii mele?
Tu: Da. Da. Da. Ziua ta de naştere şi ziua morţii tale! Da. Da. Da.
Eu: Atunci... Atunci... Atunci... Atunci... Lasă-mă... Lasă-mă... Lasă-mă cu visele mele. Lasă-mă... lasă-mă să visez. Lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă...
