S-au împlinit cinci decenii de la semnarea Tratatului de prietenie franco-german, cunoscut şi sub numele de „Tratatul de la Elysée”. Documentul era rezultatul eforturilor conjugate ale preşedintelui francez Charles de Gaulle şi ale cancelarului vest-german Konrad Adenauer. Tratatul de la Elysée stabilea principiile unei cooperări strînse între cele două ţări, atît în ce priveşte politica externă şi de apărare, cît şi în domeniile educaţiei şi culturii. O atenţie deosebită era acordată tineretului, prin crearea de licee franco-germane şi prin introducerea sistemului de echivalare a diplomelor. De-a lungul anilor, au apărut alte forme de colaborare, cum ar fi Consiliul de miniştri franco-german care se reuneşte o dată la şase luni. În fond, tratatul a reprezentat un pas înainte şi un model pentru constituirea Uniunii Europene.
El a avut, totodată, o înaltă valoare simbolică. Franţa şi Germania cunoscuseră, în istoria relativ recentă, trei mari conflicte armate: războiul din 1870, primul şi al doilea război mondial. În cel de al doilea război Franţa a fost umilită şi a reuşit cu şansă să-şi afle un loc printre naţiunile victorioase. Prima conflagraţie mondială a fost distrugătoare pentru ambele ţări, numărul de victime umane atingînd proporţii inimaginabile pînă atunci. Să adăugăm şi spinoasa problemă a regiunilor Alsacia şi Lorena, ce părea să rămînă pentru totdeauna o sursă de conflict. Despre Germania şi Franţa se folosea eticheta „duşmani ereditari”. Ei bine, Tratatul de la Elysée a avut un rol decisiv în a face din această formulă un clişeu perimat. Aş vrea să mai amintesc un alt moment cu excepţională încărcătură simbolică, ziua de 22 septembrie 1984, cînd preşedintele François Mitterrand şi cancelarul Helmut Kohl au omagiat, la Verdun, amintirea soldaţilor francezi şi germani căzuţi în primul război mondial. Imaginea cu cei doi oameni politici ţinîndu-se de mînă, într-o comuniune fraternă, a făcut atunci înconjurul lumii.
Nu trebuie să mire, aşadar, amploarea manifestărilor care au fost organizate pentru a sărbători „nunta de aur” dintre Franţa şi Germania. Sigur, există şi astăzi unele divergenţe, provocate de orientarea politică diferită a celor doi lideri, Angela Merkel şi François Hollande. Dar cuplul franco-german prin puterea lui economică şi prin capacitatea de decizie politică, rămîne principalul motor al Uniunii Europene.
El a avut, totodată, o înaltă valoare simbolică. Franţa şi Germania cunoscuseră, în istoria relativ recentă, trei mari conflicte armate: războiul din 1870, primul şi al doilea război mondial. În cel de al doilea război Franţa a fost umilită şi a reuşit cu şansă să-şi afle un loc printre naţiunile victorioase. Prima conflagraţie mondială a fost distrugătoare pentru ambele ţări, numărul de victime umane atingînd proporţii inimaginabile pînă atunci. Să adăugăm şi spinoasa problemă a regiunilor Alsacia şi Lorena, ce părea să rămînă pentru totdeauna o sursă de conflict. Despre Germania şi Franţa se folosea eticheta „duşmani ereditari”. Ei bine, Tratatul de la Elysée a avut un rol decisiv în a face din această formulă un clişeu perimat. Aş vrea să mai amintesc un alt moment cu excepţională încărcătură simbolică, ziua de 22 septembrie 1984, cînd preşedintele François Mitterrand şi cancelarul Helmut Kohl au omagiat, la Verdun, amintirea soldaţilor francezi şi germani căzuţi în primul război mondial. Imaginea cu cei doi oameni politici ţinîndu-se de mînă, într-o comuniune fraternă, a făcut atunci înconjurul lumii.
Nu trebuie să mire, aşadar, amploarea manifestărilor care au fost organizate pentru a sărbători „nunta de aur” dintre Franţa şi Germania. Sigur, există şi astăzi unele divergenţe, provocate de orientarea politică diferită a celor doi lideri, Angela Merkel şi François Hollande. Dar cuplul franco-german prin puterea lui economică şi prin capacitatea de decizie politică, rămîne principalul motor al Uniunii Europene.
