Se invocă deseori lezarea sentimentelor majoritatii in cazuri cum a fost întreruperea, la Muzeul Țăranului Român din
Cunoaștem cu totii asemenea situații care, orice s-ar spune, nu se definesc altfel decât prin „intoleranță”, cel mai adesea pe fond religios. Această mentalitate stă tupilată in spatele legilor blasfemiei, de pildă, acolo unde ele există. În schimb, cenzorii intoleranți nu suportă nicio critică a ideologiei care îi mână să îngrădească exprimarea altora. Astfel, de foarte multe decenii un grup de țări musulmane dintre cele mai retrograde caută sa obțină la ONU o rezoluție prin care să se interzică, la nivel planetar, „denigrarea” religiilor.
Cei care au împiedicat proiectia unui film în București se comportă precum fanaticii musulmani care se revoltă auzind de cutare film obscur, sau roman al lui Salman Rushdie, care ar ofensa islamul. Nu am întâlnit înca un singur musulman radical care sa fi citit măcar un rînd scris de Rushdie, însă apelul la crimă țîșnește spontan doar la auzul numelui lui.
Chiar si atunci cand o discuție logica in contradictoriu cu acesti exaltați are aerul de a funcționa, concluzia poate fi surprinzătoare. Astfel, in Afganistan, acum aproape un deceniu, in momentul adoptării Constituției afgane, în 2004, proiectul propus Parlamentului continea un articol care interzicea „denigrarea islamului”. Termenul era vag -
„denigrarea” -, iar pedepsele propuse disproportionate: inițial se dorea chiar pedeapsa cu moartea.
Predând eu acolo jurnalismul în acel moment, mi-am întrebat elevii - o clasă întreaga de tineri adulți afgani, viitori jurnaliști - ce credeau ei despre asta... și opinia unanimă a fost că articolul de lege e necesar, pentru ca nu trebuie criticat islamul, religia cea mai frumoasă si mai nobilă.
De ce însă, i-am întrebat, are nevoie religia cea mai frumoasă, cea mai desăvârșită, construcția intelectuala perfecta, apogeul perfectiunii morale umane, sa fie protejată prin forță si interdicții de orice critică? De ce forța si liniștea nu îi vin acesteia din interior, făcând-o sa treacă netulburată printre critici si zeflemele?... Până la urmă calmul suveran ar trebui sa fie dovada perfecțiunii, nu isteria cenzurii.
Spre bucuria mea initială, unul din elevi, cel mai stralucit, a luat cuvântul spunând ca „așa este, și nu ar trebui sa ne temem de critici, și pana la urma ne-am născut musulmani din înatamplare si sintem perfecti tot din întâmplare”...
- „Eu însumi”, a urmat el înflăcărat, „puteam sa ma nasc nu musulman perfect, ci, de exemplu, evreu si as fi dormit acum cu maică-mea”... La șocul meu, mi-au explicat, la rândul lor, surprinși că eu nu știam, ca bărbații evrei trebuie sa doarmă mai întâi cu mama lor inainte de a deveni adulți!...
Intr-o lume înecată in ideologii nesănătoase și conflictuale, cei care caută sa păstreze sănătatea mintală a tolerantei stiu că mai este mult de lucru.
