Încă nu s-au stins ecourile demiterii guvernului și partidele din fosta Alianță pentru Integrare Europeană încep să tatoneze terenul pentru o nouă coaliție. Nu o fac din plăcere, nimeni nu și-a retras reproșurile aruncate celorlalți. PD și PL continuă să blameze PLDM-ul pentru denunțarea Acordului de constituire a Alianței, în timp ce liberal-democraţii acuză subordonarea instituțiilor statului unor interese oligarhice (fapt care a explodat cu prilejul tragediei din Pădurea Domnească) și reclamă justiția teleghidată. Există însă factori de presiune care îi obligă la dialog: perspectiva sumbră a alegerilor anticipate, favorabile mai degrabă comuniștilor, și presiunile Occidentului.
În ultimele zile galeria demnitarilor străini aflați în vizită în Moldova a fost completată de președintele Senatului polonez, Bogdan Borusewicz, care a pus și el umărul la cauza democrației basarabene. Prezența oaspeților europeni la Chișinău, pe post de „pompieri”, îmi dă o senzație de déjà vu. Imediat după atrocitățile ce au urmat evenimentelor din 7 aprilie 2009, când umbra dictaturii părea să se întindă implacabil peste Moldova, venirea lui Javier Solana, pe atunci responsabilul pentru Afaceri Externe al Comisiei Europene, a temperat pornirile sangvinare ale regimului Voronin. Azi, ironia face ca europenii să intervină din nou pentru a salva Moldova, dar nu de comuniști, ci de iraționalitatea celor pe care tocmai revolta tinerilor din 7 aprilie i-a adus la putere.
Lucrurile se complică prin faptul că nu mai există o linie de demarcație clară, ca acum 4 ani. După ce și-au aruncat acuzații severe, după ce au votat alături de comuniști când pentru demiterea „păpușarului” Plahotniuc, când pentru debarcarea propriului guvern, partidele din Alianță vor avea mari dificultăți în a prezenta electoratului un obraz imaculat. Pe lângă toate acestea, lumea e buimăcită de mass-media arondate diverselor centre de putere și e dispusă mai degrabă să simplifice peisajul, să exclame cu năduf: „toți sunt de-o baie, toți sunt la fel de corupți!”.
Încercând să-și salveze fața după gestul absurd de a demite guvernul, PD și PL nu vor să-l accepte pe Filat ca premier. Divergențele însă s-ar putea înmuia după ce Comisia de la Veneția, ilustrând o tristă disproporție în ce privește calificarea regimurilor totalitare, cultivată în cercurile de stânga din Occident, ne-a comunicat că interzicerea simbolurilor comuniste încalcă libertatea de expresie (recte, spunem noi, libertatea celor cărora, pe când erau la guvernare, nu le-a păsat câtuși de puțin de pluralismul de opinie!). Să recunoaștem: o mână de ajutor paradoxală... Confruntați cu spectrul revenirii PCRM, partidele din Alianță vor invoca nobila cauză a integrării europene și voința lor comună de a îngropa securea războiului în numele interesului național. Oricât de ipocrit va suna această retorică, ea reflectă un adevăr: Moldova nu-și poate permite să rateze importantele acorduri cu Uniunea Europeană, necesare nu politicienilor, ci schimbării realităților din această țară.
Și dacă partenerii din coaliție își vor păstra capul pe umeri și nu vor arunca țara în focul anticipatelor, tot va rămâne întrebarea: cât de durabil va fi un nou armistițiu? Va rezista Alianța până la viitoarele alegeri sau măcar până în toamnă, la Vilnius?... Nimeni nu poate ști: clientelismul, ispita folosirii instituțiilor statului și a unor pârghii de șantaj împotriva adversarilor politici se vor menține – proastele năravuri nu dispar peste noapte. Și mai este un detaliu care accentuează precaritatea situației: beneficiile acordurilor cu Bruxelles-ul nu vor deveni imediat vizibile: e nevoie de răbdare, de seriozitate, de mai puțin scandal, de mai puțină isterie. Condiții greu de respectat pentru o clasă politică atât de imatură cum este cea din Republica Moldova.
