Prin firea lor înclinați spre iconoclasm, artiștii sînt, de regulă, mai puțin dispuși să dea ascultare dictonului clasic „despre morți numai de bine”, așa cum au fost îndemnați astăzi parlamentarii britanici, iar comentariile înregistrate zilele acestea în presa londoneză despre politica pe plan cultural a fostei „Doamne de Fier”, Margaret Thatcher, au fost adesea dure. Creatorii din lumea filmului și a muzicii sînt cei care au dat tonul rememorărilor și s-au exprimat cu un grad sporit de vehemență, vocea principală fiind regizorul de film Ken Loach.
Acesta scria, într-o serie de opinii reunite de cotidianul „The Guardian”, „Nu pot separa arta de ceea ce s-a petrecut pe plan politic. Programul thathcerist a constat într-un atac cu trei muchii la adresa celor ce muncesc și a reprezentanților acestora. Conservatorii au permis fabricilor să închidă și să creeze astfel un șomaj de masă; șomajul a dat naștere unei sărăcii și alienări, pe care le trăm încă și astăzi. Al doilea dinte l-a constituit legislația împotriva sindicatelor pentru a le împiedica să mai răspundă promt la un atac din partea angajatorului, legislație încă în vigoare. Iar al treilea a fost o serie de greve aranjate, provocate de guvern.”
Ken Loach își amintește că două dintre filmele
Cel de-al doilea, „De ce parte te situezi?”, despre cîntecele și poemele de epocă ale minerilor, a fost interzis de oficialități pentru a fi prezentat la o gală de filme londoneză, după refuzul său de tăia secvențe, filmate de amatori, ilustrînd brutalitatea poliției. Documentarul a fost prezentat în schimb la un festival de film la Florența, unde a fost premiat, iar mai tîrziu difuzat, totuși, pe Channel 4.
Peter Bradshaw, critic de film, se exprimă pe aceeași line, fără menajamente, spunînd că „din 1979 pînă în 1990, cu
Guvernul Thatcher s-a evidențiat altfel prin abolirea acelui procentaj de cîștiguri de casă acordat cinematografiei și care, timp de 25 de ani, contribuise la susținerea și dezvoltarea filmului autohton. Tot în 1985, amintește criticul, a fost abrogată și acea scutire de impozite, de 25%, pentru investiții făcute în producția de film.
Guvernul Thathcher a încurajat altfel producții de film siropoase și nostalgice de tip chic. Este adevărat, notează Peter Bradshaw, că în paralel s-a dezvoltat și a înflorit chiar o opoziție culturală, instituții private ca British Screen și Institutul Britanic al Filmului sprijinind financiar regizorii talentați, cum erau Peter Greenaway, Derek Jarman, Ken Loach și Mike Leigh.
Criticii muzicali îi susțin pe cei cinematografici în aprecierea thatcherismului, a politicii sale culturale și a moștenirii lăsate, chiar dacă - scrie unul din ei - „compozitorii fiind compozitori, puțini au reacționat în mod semnificativ la vandalismul social încurajat de Thatcher”; a cărei moștenire, insistă Andrew Clements, „a fost la fel de nefastă pentru muzică, precum pentru restul societății britanice. [...] De atunci încoace este mai important să fi văzut făcînd ceea ce este corect, decît să încurajezi excelența, care a devenit cumva echivalată cu elitismul. Sexul și etnia contează adesea mai mult decît dacă un compozitor are talent sau nu, iar orchestrele cheltuiesc mai mult timp să pună la cale activități extra-concert decît să-și pregătească programele propriilor concerte.”
Pro sau contra Thatcher, ceea ce nu le lipsește britanicilor de astăzi rămîne umorul sec și, cum nota unul din criticii citați, „Dacă Doamna însăși nu era o devotată specială a muzicii și a operei, mulți membri din cabinetul ei au fost, iar în zilele acelea era posibil să vezi mai mulți miniștri conservatori la un singur spectacol de la [Opera] Covent Garden sau [Festivalul] Glyndebourne decît au mobilizat noii laburiști în ultimii 12 ani...”
