Recentul scandal de spionaj dintre Statele Unite şi Rusia nu este totusi un lucru neobişnuit, în ultimii 20 de ani, existind mai multe cazuri „celebre” de spioni suspectaţi, ruşi extrădati din Statele Unite si din Rusia în Statele Unite şi Occident.
Spionajul modern a inceput prin - și s-a structurat pe - rivalitatea dintre Rusia si Occident. Imaginea spionajului modern a fost fasonată atunci, in perioada de la sfârșitul sec. 19 si pina la primul război mondial, când rivalitatea planetară era cea dintre Rusia si Imperiul Britanic. „Kim” al lui Kipling rămâne cel mai mare roman de spionaj al acelei epoci, combinat cu un Bildungsroman si o istorie inițiatică.
Tot „Kim” i s-a spus si lui Harold Philby, mai cunoscut sub numele de Kim Philby, legendarul agent dublu britanic care, lucrand in serviciile secrete britanice, era in acelasi timp un ofițer onorific in KGB si a sfârșit prin a fugi si a muri la Moscova, pensionar al URSS-ului.
Începând de la al Doilea Război Mondial, insa, SUA au luat locul Angliei ca principal adversar al URSS-ului si apoi al Rusiei.
Multe cazuri de spionaj reciproc au devenit celebre, cel mai adesea prin stupiditatea agenților dubli si prin efectele sentimentului de impunitate, alteori pur si simplu pentru ca una din părți dorea sa trimită un semnal public celeilalte. Spionajul, se spune, este un fenomen natural, iar arunci când e facut public este semnalul unei schimbări in atitudini sau în direcția politică.
De multe ori, agentul dublu sau spionul e atins de ceea ce grecii antici numeau „hybris”, sentimentul de impunitate, convingerea ca nu vor fi prinși niciodată. Asta ii face pe mulți sa iși lepede prudența „profesională”.
Astfel, Aldrich Ames, fost ofițer CIA, condamnat in America la închisoare pe viață in 1994, se trădase prin stilul său de viață extravagant, prin faptul că putea sa cumpere un Jaguar, sau o casă de o jumătate de milion de dolari, plătind în cash.
Mai recent, Robert Hansson, agent FBI, a fost condamnat dupa ce a recunoscut că vreme de doua decenii a primit din partea serviciilor rusesti, in schimbul informațiilor, un milion si jumatate de dolari in cash și... diamante.
Lista e lungă, si intr-o parte si in cealată, si ar fi și mai lungă dacă o bună parte din cazuri nu ar fi mușamalizate, din motive de strategie politică și „interese superioare”. Sub Putin, însă, fost șef al FSB-ului, cum a fost rebotezat KGB-ul, spionajul rusesc a căpătat noi dimensiuni, supervizat de un sef al statului care e un autentic profesionist.
In 2010, in Viena, a avut de altfel loc un schimb de spioni, între ruși si americani, cel mai mare asemenea schimb de la căderea zidului Berlinului încoace, in care rușii au eliberat patru spioni americani in schimbul a zece spioni ruși, printre care faimoasa roșcată favorită a tabloidelor Anna Chapman.
Realitatea spionajului nici nu corespunde de fapt cu imaginea „glamour” pe care ne-o dă literatura sau cinematografia. In realitate, e vorba cel mai adesea de o munca de birocrație riscantă sau de lobbying deturnat. O aură de romantism erotizat a plutit însă dintotdeauna deasupra spionajului, facandu-l de pildă pe cel mai mare autor contemporan de romane de gen, John le Carré, sa-l boteze pe șeful serviciilor secrete rusești, rivalul direct al celor britanice, cu un nume de femeie: Karla.
