Brazilia a fost întotdeauna un loc al visării, cel puțin pentru mine, care trăiesc în Europa, cu visele mele despre alte lumi cu tot.
Și când am șansa să dau peste un glas ca acela al lui Anelis Assumpção, visul prinde un fel de viață ciudată, în cap, în suflet, și-n trup.
O viață diferită de toate bossanovele cu care Brazilia a fost vopsită pentru atît de multă vreme, într-un clișeu ce părea nemuritor.
Unii spun că Anelis Assumpção va fi pe veci comparată cu doi oameni, tatăl său, Itamar Assumpção (unul dintre cei mai importanți muzicieni din Sao Paolo în anii 80 și 90) și cu Céu, cu care Anelis cântă adesea pe scenă și în înregistrări de studio.
Muzică ușoară? În nici un caz. Sau poate doar dacă vă simțiți dintr-o dată mai ușori, așa, ca-ntr-o țară abstractă a nimănui și a tuturor, cum e pînă la urmă însăși muzica.
