„Ruleta de Sarajevo, spune ea. Mult mai complicată decât cea rusească” – astfel se poate rezuma, în câteva cuvinte, acţiunea romanului Violoncelistul din Sarajevo, de Steven Galloway, Litera Internaţional, 2010.
Inspirată de un fapt real – în ziua de 27 mai 1992, în timpul asediului oraşului Sarajevo, 22 de oameni care aşteptau să cumpere pâine sunt ucişi de-un obuz în spatele pieţei Vase Miskina, iar în următoarele 22 de zile, Verdan Smailovic, un violoncelist renumit din oraş, a cântat Adagio în Sol Minor de Albinoni, la locul tragediei –, povestea capătă, sub pana lui Galloway, anvergura unei parabole despre condiţia umană, fiecare dintre protagoniştii romanului – Kenan, Dragan, lunetista Săgeată – urmând să ia decizii ce-i angajează, literalmente, pe viaţă şi pe moarte: Kenan, să-i aducă apă vecinei sale ramolite; Dragan, să traverseze strada, cu capul sus, sub bătaia gloanţelor; Săgeată, să-l menţină în viaţă pe Violoncelist, timp de 22 de zile („Nu înţelege ce încearcă să obţină prin cântec, nu înţelege scopul. Nu poate crede că va opri războiul. Nu poate crede că va salva vieţi. Poate că a înnebunit, însă nu prea crede. A văzut chipurile celor care au cedat şi i-a văzut ieşind afară fără să le pese de pericol. I-a văzut murind, i-a văzut trăind, iar pentru ei nu pare să fie vreo diferenţă. Violoncelistul nu-i dă impresia că şi-a pierdut dorinţa de a trăi. Pare să fie un om căruia îi pasă mult de calitatea propriei vieţi”).
Dincolo de trama propriu-zisă, scriitura de mare precizie – ca şi tirurile lunetistei Săgeată! – a romancierului canadian face din Violoncelistul din Sarajevo o operă cu bătaie lungă, unde fiecare frază este o ţintă lovită: „Un rând de gropi proaspete pornea de la cea în care îl lăsaseră pe Slavko. Toate aşteptau goale, căscate ca ciocurile unor pui de pasăre”. Memorabilă, ultima replică a celei care, până de curând, îşi zicea Săgeată:
„– Mă cheamă Aliya şi nu îmi spune nimeni pe cine să urăsc”.
3 iunie ’13
