Un cinovnic îmi explica deunăzi că în Moldova lucrurile stagnează tocmai pentru că prea puţini ani au trecut din clipa proclamării independenţei.
„Păi, ce sînt 22 de ani? O nimica toată! Sîntem abia la început, alte ţări au avut nevoie de secole pentru a-şi crea structuri de stat şi judiciare viabile. Aşa că trebuie să mai aşteptăm. O ţară nu se face în două decenii!”, mi-a declarat cinovnicul cu multă convingere.
Am mai auzit în ultima vreme asemenea declaraţii şi mărturisesc, stimaţi ascultători, că ele mă sperie de-a binelea. Vasăzică, 22 de ani e un fleac, alţii au devenit prosperi şi eficienţi după secole de trudă. Iar eu aveam impresia că ultimii 22 de ani de degringoladă au fost foarte lungi, nesfîrşiţi. Pentru mine perioada asta, de la 1991 încoace, a fost o veşnicie. Prin urmare, secolul pe care ar trebui să-l aştept pentru redresarea situaţiei ar fi egal cu cîteva veşnicii...
Dacă e să-i dau crezare funcţionarului, în viaţa care mi-a rămas nimic notabil nu voi mai vedea, va fi totul cum e acum. Asta peste sute de ani ţara se va primeni, dar primenirea o vor vedea oamenii viitorului.
Şi simt cum începe să crească în mine o mare nemulţumire. Am o singură viaţă şi vreau şi eu să trăiesc într-o ţară în care omul se simte om. De ce numai cei de peste secole se vor putea bucura de supremaţia legii? De ce să nu mă bucur şi eu AICI şi ACUM? Pentru că ţara e abia la început?
Şi apoi, repet, 22 de ani mi se pare o perioadă imensă. E o bucată bună de viaţă de om. În 22 de ani poţi să faci o sumedenie de lucruri bune, sînt nu mai puţin convins ca cinovnicul cînd zic asta. S-ar putea 22 de ani să fie insuficienţi pentru facerea drumurilor. Dar pentru soluţionarea problemei cîinilor vagabonzi e nevoie de un secol? Dar că să-i bagi pe toţi hoţii la închisoare tot de un secol e nevoie?
Cică sîntem abia la început... Şi ce dacă? E un motiv rezonabil acesta ca să boldim ochii descumpăniţi şi să aşteptăm viitorul luminos? Păi, cu aşa stare de spirit pe care o avem acum, nici viitorul acesta ar putea să nu mai vină.
