Din spatele gratiilor, Gigi Becali îşi ia revanşa cu precizie statistică. Conform unui sondaj, popularitatea sa ar depăşi-o cu mult pe a tovarăşului său de pahar, Traian Băsescu, şi ar egala-o pe cea a liderului său de partid, prezidenţiabilul Crin Antonescu. Este semn că din reţeta succesului politic românesc nu trebuie să lipsească o activitate infracţională semnificativă sau măcar acuze consistente şi legitime semne de întrebare referitoare la moralitate şi legalitate, asezonate cu homofobie, rasism cu accente şovine şi naţionaliste care, odată amestecate, trebuie lăsate la răcoare între 6 luni şi trei ani şi consumate la primul tur de scrutin în mijlocul familiei politice.
Respondenţii sondajelor de opinie îl consideră pe Gigi Becali sacrificatul unui sistem juridic părtinitor iar cei care acceptă totuşi că Becali şi-a făcut primul milion şi multe altele după aceea prin furt, înşelătorie şi fals sunt de părere că altfel nici nu poţi răzbate prin jungla economică şi politică.
Mulţi vorbesc despre dosarele penale ale politicienilor cu empatia pe care o rezervăm marilor nonconformişti şi deschizătorilor de drumuri. La nivelul subconştientului colectiv a funcţionat mereu acest ethos haiducesc: instituţiile acţionează în doi timpi, privilegiindu-i pe oamenii puterii în detrimentul celor de rând. Nu e de mirare că noii interlopi, capi de familie şi şefi de clan, sunt năşiţi de legile şi instituţiile anticorupţiei. Unul, întâmplător sau nu parlamentar al puterii, ar fi fost chipurile nedreptăţit de o decizie a primăriei, drept urmare primeşte prin votul consiliului general multe milioane de euro despăgubiri, altul, care a asfaltat drumurile pline de bune intenţii ale tuturor majorităţilor politice, trecute, prezente şi viitoare, câştigă nu se ştie ce proces şi, fără să ridice un braţ de macara, se pomeneşte pe lista celor mai bogaţi asfaltatori din România.
Fostul preşedinte al Casei de Sănătate, favorit prezidenţial şi piesă-cheie în politica de dat cu flitul a fostului guvern Boc, până mai ieri suspect dacă nu de mare corupţie, cel puţin de incompetenţă, revine în consiliul de conducere al aceleiaşi instituţii. Premiile, mita, şperţurile şi privilegiile sunt acordate acum legal, prin tribunal. Fură statul pentru clienţii săi, pentru că este imun, inamovibil şi pentru că nimeni nu s-a gândit să bage statul, integral, la puşcărie pe motiv că a instituţionalizat corupţia.
Pe de altă parte, cei care au ieşit din cărţile politice, incomozii sau cei periculos de populari ajung degrabă pe mâna anticorupţilor să-i bage-n zeghe şi în manele. Astfel că instituţiile justiţiei, care, nu-i vorbă, s-au discreditat de-a lungul timpului benevol, fără să fie forţate, sunt considerate nişte simple ghişee de partid, unde fiecare trebuie să plătească o taxă sau o amendă, conform unor reguli de multe ori discreţionare.
E de mirare că mai sunt naivi care investesc speranţe şi încredere în mecanismele justiţiei, când e tot mai evident că lupta politică a transformat-o în nimic altceva decât într-o maşinărie care stabileşte preţul corect pentru fiecare infracţiune sau exces de conştiinţă. La urma urmei, chiar dacă mai mult au vorbit decât au muncit, eroii justiţiei au primit mereu ce merită: un post diplomatic, un fotoliu parlamentar sau un loc de mare preot la Curtea Constituţională. Anticorupţia vinde bine orice ziar şi orice poziţie socială.
Considerat de unii o eroare juridică şi de alţii o eroare politică sau pur şi simplu o eroare, Gigi Becali crede că închisoarea îi dă o aureolă de mucenic al democraţiei, ţap ispăşitor al propagandei anticorupţie. Îşi dictează crezul spiritual de după gratii şi îşi arată lanţurile convins că sunt un ornament obligatoriu al reuşitei politice şi că, purtându-le, îşi împlineşte destinul.
Nu e de mirare că, din prea multă admiraţie faţă de cei care fac echilibristică pe marginea legilor, mulţi oameni obişnuiţi, dar şi formatori de opinie consideră discuţiile pe marginea modificării constituţiei drept superflue, gratuite, inutile, părtinitoare. Atent la reacţiile publice şi la barometrul popularităţii, Victor Ponta ar vrea legalizarea relaţiilor dintre parteneri de acelaşi sex, chiar dacă partenerul său de viaţă politică, Crin Antonescu, are argumente biblice să fie împotrivă, etnicii unguri vor să se renunţe la articolul doi, iar preşedintele Băsescu visează la un nou referendum care să consfinţească rezultatele celui din 2009 pentru modificarea Constituţiei şi restructurarea Parlamentului şi abia apoi să se reia discuţia pe marginea viitoarei Constituţii.
Fiecare trăieşte în alt timp politic, mulţi dintre ei în optativ. Unii ar vrea regiuni de dezvoltare, să emancipeze familiile la nivel de clan şi clanurile la nivel de gintă, să ridice jocul economic la două capete pe noi culmi de fraudă sau pur şi simplu să debirocratizeze deturnările de fonduri, să le democratizeze. Modificarea Constituţiei a încins scena politică şi pare să fie singurul pretext plauzibil care ar putea rupe mariajul Partidului social democrat cu cel naţional liberal. Şi cel mai bun semn că nu e nimic de negociat este că toţi ar vrea să dialogheze, numai că pe alte posturi de televiziune.
Nimeni nu bagă în seamă Constituţia decât când se deschide sezonul de vânătoare la preşedinţi sau când se face revizuirea ei, de parcă ar vrea cu toţii să-şi rezerve un capitol special de privilegii. Dacă între revizuirile de constituţie, demnitarii sunt o ceată din calea căreia trebuie să te fereşti, egali în pofte şi abuzuri, orbiţi de chef şi biruiţi de foamea de bani, posturi sau privilegii, la revizuire devin toţi legalişti, atenţi la nuanţe, constructivi.
Prinşi pe listele negre ale Direcţiei Anticorupţie, în insectarul de mutanţi ai democraţiei alcătuit de societatea civilă sau cel puţin cu dosar de incompatibili sau informatori ai Securităţii, politicienii compensează fiind primii la stabilirea unor noi reguli ale jocului atunci când trebuie adoptate codurile juridice sau când se face reglajul fin al justiţiei prin numiri sau revocări de magistraţi. Dacă s-ar face un studiu de caz, s-ar vedea cu uşurinţă că, deşi considerat printre cele mai corupte sau dubioase parlamente europene, legislativul de la Bucureşti este cel mai maleabil când vine vorba despre revizuirea regulii jocului. Poate şi pentru că legile nu au fost respectate niciodată riguros, aşadar modificarea lor nu schimbă ierarhia şi năravurile junglei. Sau pentru că legea nu funcţionează retroactiv, aşadar mai vechile delicte pot fi casate sau prescrise, odată cu noul text de lege.
Acest sentiment de impunitate are antecedente istorice. Nici până azi dosarele marilor catastrofe sociale sau economice, deşi cu autori cunoscuţi, nu au fost finalizate. De ce s-ar teme de lege cei ale căror găinării nu au cum rivaliza cu masacrul din decembrie 1989, mineriadele, falimentele marilor bănci sau jocuri piramidale, cu privatizările şi licitaţiile dubioase sau abuzurile de la retrocedări? Deşi a fost complicele marilor represiuni de la începutul anilor 90 şi a năşit mulţi tigri economici de carton, Ion Iliescu este azi o persoană constituţional-respectabilă, preşedinte onorific şi politrucul numărul 1 al principalului partid guvernamental. I se cere să vorbească despre politicile partidului mai des decât lui Victor Ponta, preşedinte PSD în exerciţiu, semn că tot din cimitirul elefanţilor se ridică intelighentsia partidului. Uneori băile de mulţime îi sunt ostile şi-l aruncă la mal plin de ouă clocite. Dar acestea par să facă bine la ten, la obraji şi la caracter.
La fel şi Traian Băsescu, actualul preşedinte, care a fost mereu la timonă pe culmea valului din comunism, până în fruntea statului postcomunist. Chiar dacă are pete de rugină la dosar de la flota vândută pe sub mână, cu preţ de fier vechi, vremea le vindecă pe toate, mai ales că petele sunt prescriptibile, iar preşedintele este imun şi şi-a imunizat şi familia. A luptat mereu cu Constituţia spunând că nu-l încape textul redactat de Adrian Năstase, îi trebuie haine constituţionale noi. Aşa se explică de ce articolele cele mai purtate şi uzate din Constituţie sunt cele referitoare la preşedinte pe care nu l-a încăput niciodată descrierea de manual şi şi-a injectat steroizi, să fie mai mare şi mai musculos decât prevede legea.
Andrei Marga, fost ministru prin diferite cabinete, gălăgiosul şef al Institutului Cultural Român pe care l-a cucerit birou cu birou, luând ostateci angajaţii insubordonaţi pentru a-i executa în piaţa publică după propria sa judecată, este total amnezic atunci când vine vorba despre colaborarea cu fosta Securitate căreia i-a dăruit, se pare, o parte din simţul său critic sub formă de note informative. Chiar dacă schimbat pe motive contabile, rămâne întrebarea cum a putut, după atâţia ani de deconspirare a securităţii, să se învârtă în jurul puterii? Sau poate că, incomod de profesie, este şi el victimă a linşajului mediatic care nu-l lasă să se apere, ci doar să moară instituţional pe micile ecrane, la ore de maximă audienţă.
La rândul său, Dan Voiculescu are şi el mari dificultăţi de memorie când trebuie să intre în subsolurile perioadei când gestiona banii albi ai Securităţii pentru zilele negre de după căderea comunismului. Deşi duce o bătaie nesfârşită în justiţie pentru a-şi repara onoarea, este un fapt confirmat cu martori că a minţit când a făcut declaraţia că nu a colaborat cu Securitatea, iar stabilirea acestei realităţi ar fi trebuit să ducă la condamnarea sa pentru declaraţie mincinoasă. Dar multe reputaţii clădite pe conturile mogulului de televiziune s-ar prăbuşi de s-ar întâmpla aşa ceva.
Aceste exemple pot fi multiplicate la nesfârşit în infinitul mic al administraţiei locale unde nu e primar sau şef de consiliu să nu fi servit o chifteluţă bugetară în plus. Ei speră că istoria va fi rescrisă special pentru ei, prezentându-le abuzurile şi furturile drept efecte inerente ale mâinii invizibile care reglementează economia.
Chiar dacă în cea mai mare parte a timpului, Constituţia este ignorată, la revizuire este momentul cel mai potrivit pentru poze de grup de interese şi fotografii de familii mafiote. Însă actuala structură a scenei politice este poate cea mai puţin favorabilă modificării acestui document. Parlamentul a fost transformat de o lege electorală stupidă într-o curte a miracolelor, iar aroganţa şi abuzurile politicienilor PDL au făcut ca alegătorii să voteze masiv cu adversarii lor, opoziţia devenind doar un apendice democratic extirpat la fiecare vot în plen.
Parlamentul este azi o mare şi pestriţă adunare naţională de politruci şi revoluţionari de profesie, ageamii şi infractori, gospodari şi gospodine care s-au maturizat politic pe vremea învăţământului politico-ideologic. La încetineala cu care înţeleg partidele palmele pe care le primesc la fiece tur de scrutin, este greu de crezut că propunerile pentru viitorul parlament, fie el unicameral cu 300 de locuri, vor fi mai responsabile. Dar nici nu mai contează. Încet, trăsăturile noii constituţii încep să prindă contur şi mulţi susţin că seamănă în bune şi mai ales în rele cu cel mai vajnic susţinător al ei, Crin Antonescu, căci după chipul şi asemănarea lui ar fi fost creată. Chiar dacă este o exagerare întrucât proiectul a trecut prin multe mâini şi creiere care l-au mototolit cum au vrut, din prudenţă, lene sau vanitate, el nu neagă paternitatea care i-ar putea fi, însă, fatală la alegerile prezidenţiale de anul viitor. Cei care întreţin această iluzie o fac, probabil, pentru a-l îndepărta de porţile Cotrocenilor. Rămâne de văzut dacă adoptarea unei Constituţii gata bolnave de toate bolile posttotalitare nu este un preţ mult prea mare pentru sacrificarea candidatului USL.
