Cultura și politica fac rareori casă bună în societățile post-totalitare și o mulțime de exemple o demonstrează în spațiul central și est-european al ultimelor două decenii.
Mai recent, soarta unor mari colecții muzeale din România, cum este cea de la Bruckenthal, cea de la Oradea, de la Muzeul Țării Crișurilor și, mai recent, a colecției de pictură modernă românească a Muzeului din Galați, a ajuns să fie obiect de dezbateri pe Facebook, ca ultimă platformă jurnalistică, într-o tentativă, s-ar spune disperată, de a atrage atenția străinătății. Fiindcă doar expunerea în lumină internațională pare să mai fie luată în seamă, din cînd în cînd, de autoritățile culturale de la București, pentru a limita daunele unui curent de acțiune și gîndire naționalistă, în sensul prost, reducționist, al cuvîntului.
Cehia a găsit pînă acum - nu fără dificultăți, dar a găsit - o modalitate de a nu-și distruge muzeele prin restituirea clădirilor confiscate în trecut bisericii. Dar, la Praga, amalgamul dintre cultură și biserică este mai puțin apăsător decît la București. Și, în orice caz, societatea civilă își are încă o pondere suficientă, pentru a nu fi nevoie de presiuni din partea diasporei și a străinătății în luarea unei decizii cumpătate.
Rusia, cu tradiția ei imperială, fie că este vorba de politică sau de artă, este o lume cu totul aparte, iar dezbaterile polemice, atunci cînd se nasc, capătă o asemenea amploare, încît pot fi cu greu ascunse sub covor de ochii presei internaționale.
Ultima dezbatere în lumea artei a fost stîrnită de o propunere avansată de o personalitate binecunoscută
Visul și cauza pentru care se bate Irina Antonova sînt, la prima vedere, simple și clare. Ea propune refacerea unei colecții de picturi excepționale care, de la revoluția din 1917 pînă în anul de grație și epurări ideologice 1948, a constituit nucleul a ceea ce a fost cunoscut ca Muzeul de artă modernă occidentală din Moscova.
Muzeul, cel mai mare de acest gen din lume, a fost creat în anii ce au urmat revoluției leniniste, prin confiscarea colecțiilor, în principal, a doi cunoscuți negustori de artă, Ivan Morozov și Serghei Șciutkin. Pînzele achiziționate de ei din Franța de la impresioniști și urmașii lor pînă la primul război mondial au format o colecție unică prin valoare și reprezentativitate, în care dominau lucrările unui Cezanne, Renoir, Monet, Matisse, Van Gogh și Picasso.
Muzeul și colecția au supraviețuit pînă după cel de-al doilea război mondial, pentru a cădea pradă în 1948 ghilotinei ideologice staliniste ce a urmat și pus în aplicare, în fond, idei similare vînturate de naziști odată cu lansarea conceptului de „artă degenerată”. Brusc, ideologii staliniști au decis că picturile Muzeului moscovit nu erau compatibile cu valorile estetice comuniste.
O rezoluție de tristă celebritate decreta că Muzeul de artă modernă occidentală era „un foaier de tendințe formaliste și de servilitate în fața culturii decadente burgheze a epocii imperialiste”. Nici mai mult, nici mai puțin!
În consecință, Muzeul a fost închis, iar tezaurul de
Irina Antonova, care a asistat la lichidarea Muzeului, a lansat în direct la televiziune, în aprilie trecut, ideea reconstituirii colecției, cerînd sprijinul președintelui Putin și afirmînd: „este vorba de a face să renască un mare muzeu al secolului XX, care a fost primul mare muzeu de artă modernă din lume”.
Într-un interviu mai recent acordat agenției France Presse, directoarea Muzeului Pușkin adăuga categoric: „cei care sînt împotrivă aderă la decretul lui Stalin!”, cu atît mai mult, spunea ea, cu cît cu cele 51 de pînze de Matisse și 48 de Picasso, Muzeul de artă modernă occidentală a fost „cel mai bun în genul său din lume”.
„Muzeul a fost pedepsit pentru independența sa și a fost condus de oameni remarcabili, care întrețineau contacte cu străinătatea, cu Franța, de unde au continuat să cumpere picturi. [...] Astăzi se cîntă din nou Șostakovici, se reconstruiește Catedrala lui Cristos-Mîntuitorul [dinamitată la ordinul lui Stalin]. De ce nu s-ar recrea și muzeul?” - se întreba în același interviu Irina Antonova, amintind că în 1973, cînd a re-expus la Muzeul Pușkin tablourile impresioniste, a fost acuzată de brejnevieni că ar detesta arta clasică și că a fost chemată chiar să dea explicații la Comitetul Central.
Este adevărat că oponenții cei mai energici de astăzi ai ideei, muzeografii de la Sankt Petersburg, nu sînt neapărat staliniști. Directorul Ermitajului declara la o reuniune la Ministerul Culturii că retrocedarea părții de colecție pe care o deține ar echivala cu o „expropriere” și ar ucide muzeul său.
Dar argumentele altora, cum este istoricul Lev Lourié, nu sînt departe de reacțiile ideologilor comuniști. După el, „ideea este lipsită de logică. De ce nu am da înapoi, atunci, japonezilor insulele Kurile [anexate de sovietici în 1945] și Ermitajul descendenților Romanovilor?”
Disputa continuă, fără mari șanse, s-ar spune, pentru bătrîna doamnă a Muzeului Pușkin, deoarece purtătorul de cuvînt al președintelui Putin a anunțat că acesta nu intenționează să se amestece în istorie, „ea nefiind de resortul șefului statului”. Pentru Irina Antonova, argumentul nu ar avea valoare, însă, ea declarînd agenției France Presse: „Statul este cel care a distrus muzeul, iar acesta trebuie reconstituit prin buna sa voință”. Pînă una, alta, Ministerul Culturii a decis doar ca întreaga colecție să fie reconstituită în sfera „virtuală”, pe Internet.
