A apus demult epoca în care timpul părea încremenit, iar oamenii păreau destinşi şi aveau mersul lent. Acum sîntem într-o altă dimensiune, cea a vitezelor cosmice. Acum întîlneşti peste tot oameni grăbiţi, agitaţi, care au o mie şi o sută pe cap.
De ce sînt grăbiţi? Asta e la mintea cocoşului. Ei fac bani, îşi construiesc bunăstarea. Ei se scoală dis-de-dimineaţă subjugaţi de dorinţa arzătoare de a obţine parale şi cît mai multe lucruri. Toate activităţile lor sînt subsumate ţelului suprem: facerea banilor, supravieţuirea prin bani, făurirea profitului. Şi cum banii se fac greu astăzi şi presupun o implicare plenară, omul grăbit e mereu pe drum, nu are timp liber.
Comunicarea cu ceilalţi are de suferit, devine un simulacru. Îmi amintesc de un prieten care lucrează în trei locuri. M-am întîlnit cu el de cîteva ori pe stradă şi, dacă încerc să fac un rezumat al discuţiilor noastre, mă tem cu nu am ce să reţin. Era abătut, îngrijorat, iar cînd l-am întrebat ce mai face, a bîiguit ceva despre viaţa grea, despre nişte facturi uriaşe şi despre răutatea şefilor. Vorbea cu privirea pierdută în gol şi am avut impresia că se gîndeşte nu la ceea ce spunea.
Cam la fel e şi la ţară. Ţăranul nu are timp să stea la taclale, el mereu e angrenat în făurirea gospodăriei. Da, s-ar putea să-l interesezi, pentru o fracţiune de secundă, dacă atingi temele politice sau îi vorbeşti despre vreme, dar în definitiv el nu are timp, el e copleşit de grijile sale.
Omul grăbit e aşadar mereu ocupat cu asigurarea bunăstării. Timpul liber, dacă mai există din cînd în cînd, nu e atît un respiro, cît un prilej de a medita mai serios la job, la noi modalităţi de a obţine bani. Viaţa e scurtă. ACUM şi AICI trebuie să-ţi faci kapika. MÎINE s-ar putea să fie tîrziu.
Omul grăbit, preocupat de facerea banului şi de amenajarea gospodăriei, e doar în aparenţă legat de societatea în care trăieşte. În realitate, el e baricadat în propria fortăreaţă familială şi nu are timp pentru societate. Poate doar în altă viaţă...
