Mai dăunăzi sunt invitat,telefonic, la inaugurarea unei expoziţii consacrată celor 64 de ani de la marea deportare efectuată de regimul comunist totalitar din RSSM în vara lui 1949.
Cum nu eram de loc bine, nu mă puteam decide: să răspund la invitaţie, să rămân pe loc?
Şi, iată, năboiesc asupra mea tot valuri de gânduri şi emoţii şi amintiri...
Mai întâi, mi-a apărut momentul, când, student fiind, după moartea tiranului Stalin, mi-am dat seama, intuitiv, desigur, în pofida intensei îndoctrinări în şcoală şi la facultate, că regimul a aplicat asupra populaţiei noastre o metodă barbară, de distrugere în masă. Metodic. Repetat. Aşa, în timpul războiului, imediat după revenirea autorităţilor sovietice în 1944, bărbaţii au fost mobilizaţi, băgaţi în front, drept carne de tun, unde au pierit la vreo trei sute de mii... După care este pusă la cale foametea din 1946-1947, care seceră alte vreo 300 de mii de suflete...
Sunt cifre, va zice cineva. Cifre seci, cifre reci.
Nu. În spatele lor stau oameni. Care au fost vii. Şi au vrut să trăiască! Mulţi. Mii. Sute de mii! Şi printre ei, în 1933, bunelul meu, Andrei Ciocârlan, şi fiul lui Alexandru, de numai 12 ani, care, rupţi de acasă şi duşi, curând, au murit...Printre ei profesorul nostru de fizică şi matematică Serghei Radulov, furat noaptea, în 1949, despre care nu am mai auzit niciodată...
Am mers la galeria Brâncuşi. Am asistat la inaugurarea expoziţiei.
Deşi nu eram de loc bine.
Dar am mers să mă întâlnesc cu umbra bunelului meu Andrei, răpus de muncă peste puteri şi de nemâncare. Cu nefericitul meu unchi de numai 12 ani, sfâşiat de o haită de lupi, pe când se întorcea de la râu, de la scăldat, cu alţi copii ca el, care , însă, au reuşit să se caţere în copaci, iar el a rămas jos, pradă fiarelor...
Am mers.
Public puţin.
O mână de oameni.
Vară.
Discursuri. Discursuri.
Mă uitam la tablourile plasate, de jur împejur, pe pereţii din sală—mai toate în pastă neagră, intens neagră, ca marile chinuri ce le-au îndurat nevinovatele victime ale tiraniei bolşevice... Printre cele ce au fost rostite cu acest trist prilej, a răsunat chemarea: „Să nu uităm!” „Să ne amintim.” „Să cinstim”. „Dacă vom uita trecutul, nu vom avea viitor”...
Aici, la un moment dat, mi-a sunat în auz un fragment de vers sau, poate, dintr-un text extras din notele făcute de junele Eminescu: „Dacă vrei să cunoşti viitorul, întoarce-te spre trecut şi ţi-l vei citi acolo”...
Viitor...Trecut... Viitor.... trecut? Ori Trecut ...viitor?
Cine poate spune ce ne aşteaptă?
Acest moment, această expoziţie are loc în zilele, când urma să fie inaugurat, în faţa gării Monumentul memoriei celor deportaţi.
Nu a fost să fie!
Nu este gata.
E în întârziere.
De ce?
Cine face acea... întârziere?
Iar gânduri, frământări, emoţii...
Şi când îmi întorc privirea, văd chiar lângă mine, pe un suport înalt, MAŞINA DE TOCAT SUFLETE. Ce e aceasta? O maşină de tocat carne, dar în gura căreia sunt băgate, imaginar, sufletele celor deportaţi, trecuţi prin malaxor, iar la ieşire, printr-o stea roşie cu cinci colţuri, apare, în locul bieţilor oameni, o sârmă, care, imediat, se umple de ghimpi... Sârma ghimpată, simbol al GULAGULUI SOVIETIC!
Am fost cutremurat de ceea ce am văzut.
Am scos aparatul de fotografiat. L-am fixat asupra acestui sfâşietor simbol de tortură umană...
Când să se producă declicul, am desoperit cu o enormă uimire, că imaginea acestei maşini infernale s-a suprapus pe chipul lui Andrei Mudrea, artistul plastic de mare talent, care e şi autorul acestei opere cu adevărat ieşite din comun.
I-am făcut un semn, ducând mâna la inimă. Mi-a răspuns cu acelaşi gest, nobil şi sincer...
Da, făcea să merg la inaugurarea acestei expoziţii. Chiar dacă am făcut un mare şi riscant efort.
M-am întâlnit cu bunelul meu, cu unchiul meu, cu profesorul meu, dar şi cu marele artist, care este Andrei Mudrea.
11 iulie 2013.