Pe 5 martie s-au implinit sase decenii de la moartea lui Stalin. O carte eveniment, un volum monumental atât ca dimensiuni cât și în ce privește calitatea sa, istoria totală a Moscovei in timpul tragicului an 1937, datorata istoricului german Karl Schlogel, reprezintă una dintre cele mai importante lucrări de sovietologie, alături de cele ale unor autori precum Robert Conquest, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Robert C. Tucker, Adam Ulam, Sheila Fitzpatrick, Yuri Zlezkine sau Stephen Kotkin. Fără a fi adept al paradigmei tradiționale a totalitarismului sau un revizionist convins, autorul este un istoric interesat de fapte, emoții, detalii psihologice și politice.
Volumul surprinde interacțiunea dintre aspirațiile utopice și practicile criminale implicate de construirea universului dominației totale al lui Stalin. Titlul în limba germană este edificator pentru abordarea autorului: Traum (vis) și traumă. Nu exagerez afirmând că în 1937 bolșevismul, în încarnarea sa stalinistă, a fost cuprins de un real delir criminal. Ce face acest an să fie o situație cu adevărat paradoxală este combinația de normalitate și derivă în experiențele cotidiene. Pe de o parte, oamenii își continuau viețile ca și cum nu se întâmpla nimic ieșit din comun. Pe de altă parte, ei știau că propriile vieți nu vor mai fi niciodată la fel din cauza catastrofei acelor timpuri. În mod exemplar, Schlogel reușește să de-normalizeze aparența de normalitate și să accentueze diferitele strategii de supraviețuire în aceste circumstanțe greu imaginabile dominate de frică și suspiciune patologică. Analiza sinuciderii lui Sergo Ordjonikidze, unul dintre locotenenții de încredere ai lui Stalin, demonstrează proliferarea paranoiei, a maniei persecutiei la cele mai înalte nivele ale birocrației partidului-stat. Nu mai conta dacă victimele îl cunoșteau de zeci de ani pe Koba (porecla lui Stalin). De fapt, în acele momente istoria trebuia rescrisă pentru a se conforma noii dispuneri a relațiilor de putere la vârful nomenclaturii.
Istoricul Robert C. Tucker a identificat obsesia pentru transformarea totală a societății, naturii și a omului drept ingredientul esențial al mentalului politic sovietic (the Soviet political mind). Această obsesie a atins apogeul în timpul mascaradei criminale puse în scenă în 1937. În Moscova, capitala imperiului utopiei lui Stalin, s-a manifestat o concentrare și exacerbare a fixației tiranului privind dușmanii omniprezenți și a nevoii sale compulsive de a purifica societatea de aceștia, reali sau imaginari. Aparatul de propagandă a prezentat epurările ca rezultatul voinței poporului și a organizat o întreaga dramaturgie a urii, ritualuri nesfârșite ale demascării și demonizării care aveau un singur scop: panica generalizată și renunțarea necondiționată la orice urmă de spirit critic. În acest context, nimeni, nici chiar „piticul ucigaș”, Nikolai Iejov, șeful temutului NKVD, poliția secretă a lui Stalin, nu era în siguranță.
Schlogel documentează impresionant complicitatea tovarășilor de drum occidentali care au refuzat să protesteze împotriva unor asemenea îngrozitoare atrocități. Printre ei, scriitorul german aflat în exil, romancierul Lion Feuchtwanger, care are trista faimă de a fi acceptat versiunea lui Stalin asupra acestor vânători de vrăjitoare, a publicat o carte notorie cu titlul „Moscova 1937”, care era o apologie a liniei oficiale sovietice privind necesitatea de a elimina pe toți cei care s-au opus sau ar fi putut să se opună puterii absolute a liderului. Indiferent dacă el era convins sau nu de acest lucru, Feuchtwanger a legitimat condamnarea diabolică a vechilor bolșevici cărora li s-au adus acuze fanteziste, descriindu-l pe Stalin drept un om de stat dedicat apărării propriei țări. Nu a fost singurul. Corespondentul cotidianului New York Times, Walter Duranty, și-a adus un aport semnificativ la popularizarea minciunilor staliniste. Ambasadorul american, Joseph Davies, care a excelat în credulitate, era convins că vechii bolșevici ar fi conspirat pentru a-i asasina pe Stalin, Molotov, Kaganovici, Voroșilov, etc.
Autorul pare să știe totul despre acel tragic an în Moscova, în URSS și, mai general, în întreaga lume. El demonstrează o mare pasiune pentru o perspectivă caleidoscopică, care uneori se manifestă printr-o cascadă de nume, de nesfârșite reproduceri de discursuri și documente. Scoaterea la suprafață a unor surse uitate este în mod evident binevenită și folositoare, dar cititorul nespecializat se descurcă cu greu în acest labirint de informație. Cu alte cuvinte, cartea lui Schlogel răspunde unei necesități esențiale pentru cercetători, doctoranzi și jurnaliști interesați de cel mai sângeros moment al tragediei sovietice.
Unul dintre fenomenele cele mai interesante și paradoxale pe care Schlogel îl analizează cu acribie este faptul că, în pofida contextului dificil, oamenii acelor timpuri au continuat să țină jurnale. Nu este surprinzător ca ambasadorul american să facă însemnări zilnice legate de ce se întâmpla în 1937. Dar este extraordinar că soția scriitorului Mihail Bulgakov, autorul unuia dintre cele mai importante romane a acelei perioade, „Maestrul și Margareta” (o capodoperă „de sertar”, publicată doar decenii mai târziu) făcea același lucru.
Unul dintre cele mai importante jurnale discutate de Scholgel aparține lui Gheorghi Dimitrov, comunist bulgar și erou antifascist, șeful Cominternului. Dimitrov a fost unul dintre participanții la recepția organizată cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la Revoluția din Octombrie. Îi datorăm transcrierea toastului lui Stalin la această festivitate, una dintre cele mai cinice și directe confesiuni ale viziunii dictatorului privind imperativul eliminării „dușmanilor poporului” nu doar pentru crimele pe care l-ar fi comis, ci și pentru crimele pe care le-ar fi putut comite, pentru ceea ce ei ar fi putut gândi.
La acel eveniment, Stalin a insistat că epurările ar trebui să aibă ca țintă nu doar pe cei care erau identificați drept dușmani, ci și familiile lor. Acesta a fost (i)logica exterminismului lui Hitler, transformism convertit in genocid. În februarie 1937, la Plenara Comitetului Central, când Nikolai Buharin, favoritul lui Lenin, a fost oribil umilit, Stalin a formulat teoria ascuțirii luptei de clasă pe măsura înaintării în construcția socialismului, un nonsens dialectic absolut. Titularii Olimpului bolșevic l-au ascultat pe vozhd (liderul suprem) fără a-și exprima vreo revoltă sau rezervă. Au aprobat cu entuziasm această ineptie.
O asemenea acomodare la o situație absurdă a fost înrădăcinată în speranța că astfel ar fi fost cruțați de destinul inclement al celor care fuseseră denunțați drept trădători, sabotori si spioni. Istoricul Adam Ulam a numit la un moment dat această abjectă abdicare drept „prețul sanatatii mentale”. În realitate, 1937 a fost anul demenței totale, iar Moscova a devenit capitala delirului diabolic.
* Karl Schlogel, Moscow, 1937, translated from German by Rodney Livingstone (Cambridge: Polity Press, 2012)
