Nu vreau să-i bag în aceeaşi oală pe toţi vînzătorii autohtoni, dar în anii tranziţiei interminabile mulţi dintre ei m-au descumpănit şi m-au enervat.
Vasăzică este un butic pe strada Sarmizegetusa din care cumpăr deseori legume şi fructe. Duminică am vrut să cumpăr acolo un kilogram de roşii. Într-o cutie imensă trona o amestecătură de roşii bune şi stricate. Dorinţa mea de a selecta roşiile neatinse de putreziciune a provocat supărarea vînzătoarei între două vîrste. Ea voia să-mi dea roşii „dilaolaltî”. Ea zicea că toate roşiile din cutie sînt la fel.
Aici m-am enervat eu. „Astea sînt la fel?” am întrebat-o, arătîndu-i o roşie ok şi una putredă-chiflicită. Iar vînzătoarea m-a asigurat că sînt la fel. Mi s-a părut asta culmea impertinenţei şi i-am spus că n-o să cumpăr nimic. „Nici nu-i nevoie! La rivideri!” mi-a declarat precupeaţa şi mi-a întors spatele. Am rămas tablou, stimaţi ascultători.
M-am gîndit apoi o vreme la gestul vînzătoarei din butic. Păi, ce afacere e asta, dacă clientul e trimis impardonabil la plimbare? Nu înţelege vînzătoarea aceia că s-ar putea să nu mai cumpăr nimic de la ea? Nu e interesul ei să ademenească mai mulţi cumpărători? Se pare însă că miza ei e alta. Ea e convinsă că altcineva, mai nătăfleţ, va cumpăra şi roşiile stricate. Şi chiar dacă nu le-ar cumpăra, o doare-n cot. Roşiile sînt ale patronului care pesemne o impune să vîndă „dilaolaltî”. Ea asta face, mai departe e problema patronului. Bună treabă!
În aceeaşi zi, am intrat într-un market şi am cumpărat două plăcinţele cu mere. Am întrebat-o însă pe vînzătoare dacă sînt proaspete plăcinţelele.
„Proaspete sînt, dle! Ieri au fost făcute!” mi-a spus cu încredere vînzătoarea care părea să fie întruchiparea onestităţii şi bunătăţii. Ei bine, acasă am descoperit o deosebire izbitoare între cele două plăcinţele. Una era moale, acceptabilă, alta tare ca pesmeţii. Era limpede că nu fuseseră făcute în aceeaşi zi. Şi de ce m-a fraierit vînzătoarea? Pentru că e mai profitabil să vinzi produsul vechi decît să-l arunci la tomberon!
Dar înţelege oare vînzătoarea aia că – păcălindu-mă pe mine şi pe alţii – ea alimentează ura şi frustrarea care, într-o bună zi, o pot lovi chiar pe ea ca un bumerang? Sau poate ea crede că nu i se poate întîmpla nimic rău? Chiar sînt curios să ştiu ce gîndeşte vănzătoarea cu pricina.
Încerc să mi-i amintesc pe toţi vînzătorii tranziţiei care mi-au tras clapa, care m-au deranjat. De la gospodina bonomă, care mi-a strecurat cîţiva cartofi stricaţi în pungă, pînă la cea care voia să-mi vîndă roşii „dilaolaltî”. Ce gînduri le trec prin minte, ce visuri au şi cum se raportează ei la societatea în care trăiesc?
