„Cu Marcel Reich-Ranicki a dispărut unul dintre ultimii martori ai grozăviilor săvîrşite de către nazişti în ghetto-ul de la Varşovia şi cel mai renumit critic literar al Germaniei. A fost un critic aspru care s-a considerat un avocat al scriitorilor. A iubit literatura germană şi dorea să fie iubit de către germani care, pe vremuri, voiau să-l ucidă.”
Cu aceste cuvinte începe o amplă evocare dedicată de revista „Der Spiegel” marelui critic, Marcel Reich-Ranicki, dispărut săptămîna trecută.
Ceremonia de înhumare va avea loc mîine, joi, la Frankfurt pe Main, unde a trăit în ultimele decenii ale vieţii sale.
Într-o scriere autobiografică („Mein Leben” / „Viaţa mea”, 1999), Marcel Reich-Ranicki a relatat despre traseul parcurs de-a lungul anilor, despre perioada de şcoală la Berlin, despre expulzarea în Polonia, în 1938, viaţa în ghetto-ul din Varşovia, supravieţuirea Holocaustului, despre primii ani postbelici, petrecuţi în Polonia stalinistă, despre plecarea în Germania, în 1958, şi activitatea sa în calitate de critic literar la hebdomadarul „Die Zeit” şi la „Frankfurter Allgemeine Zeitung”.
Reich-Ranicki a scris despre toţi marii scriitori germani postbelici. Mulţi erau supăraţi pe el din cauza comentariilor literare pe care le-a publicat. Martin Walser, de pildă, şi-a articulat supărarea într-un roman cu cheie „Moartea unui critic” (2002).
Personajul principal André Ehrl-König (care este, de fapt, Reich-Ranicki) devine victima unui scriitor care se răzbună, omorîndu-l pe critic. Într-un amestec de satiră, pamflet şi colportaj, Martin Walser descrie în romanul său uciderea criticului urît, care pe de-asupra mai este şi evreu, asemenea lui Reich-Ranicki.
Romanul a stîrnit la vremea respectivă o amplă controversă, tocmai pentru că Walser a apelat la numeroase clişee antisemite pentru a-şi satiriza personajul.
Reich-Ranicki a devenit cunoscut publicului larg mai ales prin emisiunea „Cvartet literar”, difuzată de canalul doi al televiziunii publice germane (ZDF).
Cu prilejul decernării Medialiei Börne, în 2010, Marcel Reich-Ranicki a făcut un bilanţ al activităţii sale, reliefînd cu umor:
„În decursul vieţii mele am făcut ceea ce mi-a făcut plăcere. Asta sună poate că o uşoară obrăznicie.”
Ceea ce spunea el atunci la Frankfurt semăna pentru unii mai degrabă cu o provocare, ca de altfel şi propunerea pe care o lansase în 2001 şi prin care încerca să impună un soi de canon literar. Adică scriitori şi cărţi pe care el le considera importante din punct de vedere estetic.
Pe lista aceasta se află, de pildă, Thomas Mann pe care-l admira, dar lipsesc multe alte nume sonore ale literaturii germane pe care le considera minore, adică demne de a fi ignorate şi uitate, ca de exemplu, Robert Musil.
Cu siguranţă, Marcel Reich-Ranicki nu va fi uitat aşa de repede, numele lui fiind indisolubil legat de literatura germană contemporană.
Ilustraţie:
