Cum v-ați refăcut identitatea dupa plecarea din tara? In On Clowns scrieți, în termeni foarte puternici, despre șocul exilului, despre felul în care scriitorul exilat trebuie să se refacă, despre neputința de a scrie imediat după strămutare. In cazul dumneavoastră, de scriitor provenit din Mitteleuropa - evreu bucovinean fiind, nu sînteți un balcanic, ci un moștenitor al culturii de Mitteleuropa, al Imperiului Habsburgic. In America bănuiesc însă că v-ați pierdut o parte din potențialul exotic. In România, ca evreu dușmănit, identitatea dumneavoastră era foarte clară. In America, însă, persoana dumneavoastră s-a topit în banalitate evreiască. In ce fel scriitura și personalitatea dumneavoastră s-au adaptat acestei nivelări a identității?
Norman Manea: „E adevărat că am simțit o pierdere a unui exotism potențial. Eu în România nu spuneam public că sînt evreu și nu am ieșit pe scenă să spun că am fost deportat sau că am suferit în copilărie, dar nici nu am negat vreodată că sînt evreu. Multă lume bănuia de altfel, numele meu e destul de bizar. Cred că atunci când m-am născut eram singurul Norman din România. Nu m-am lămurit nici azi cum părinții mei, oameni deloc cultivați, dintr-un târg pierdut din Bucovina, au găsit numele ăsta.
A fost un fel de predestinare, pentru că dacă în România Norman era un nume spectaculos, în America este extrem de comun. E drept că e banal a fi evreu în America. Philip Roth mi-a zis odată : Ai venit în locul potrivit. I-am spus că nu cred asta, pentru că între America și mine e practic o prăpastie. Sensibilitatea mea e alta decât a lor. Eu am ajuns acolo terorizat, nevorbind deloc engleză. Povestea asta cu locul potrivit în cazul unui evreu care trebuie să se mute dintr-un loc în altul e foarte relativă.
Deși am fost deportat în copilărie, eu mă simțeam bine în România. Am vrut foarte mult să devin român, am vrut să fiu ca toți ceilalți. Dar, știți cum e: în Germania înainte de nazism, evreii erau mai nemți decât nemții. Nici nu le trecea prin cap câ într-un stat de drept, cu o așa civilizație se va ajunge la lagăre de exterminare. La fel în Ungaria, evreii erau mai unguri decât ungurii, dar știm ce s-a întâmplat. Așa că i-am spus lui
Dan Alexe: Spuneți-mi, însă, cum vă comparați reușita sau eșecul personal în adaptarea la această traumă privilegiată care e exilul în comparație cu oameni care au trecut prin aceeași traumă, precum triada Eliade-Cioran-Ionescu, sau Nabokov, sau Joseph Conrad, care au trebuit să își schimbe nu doar mediul, dar și limba și personalitatea?
Norman Manea: „Trebuie luată în calcul și diferența de vârstă. Cioran a plecat la 25-26 de ani și a ajuns un mare stilist al limbii franceze. Dar uitați-vă ce spune el despre chinul prin care a trecut și despre ce înseamnă să scrii o scrisoare de dragoste cu dicționarul în mână. Nabokov e un exemplu nepotrivit, pentru că provenea dintr-o familie rusă cultivată și bogată. Copil, avea bonă care îi vorbea în trei limbi pe care le știa chiar înainte de a fi învățat rusa, iar la 16 ani era la Cambridge.
Eu vin din Burdujeni, nu am avut bonă și am plecat din țară la 52 de ani fără să cunosc o boabă de engleză. Eu scriu în limba în care m-am format și am crescut. Trăiesc în matricea, în coconul limbii române.”
Dan Alexe: Cum explicați perpetuarea mentalității antisemite în România de astăzi când practic nu prea mai există evrei?
Norman Manea: „Prezența sau absența evreilor nu are nicio legătură cu antisemitismul. Am citit texte antisemite publicate în Japonia, deși nu știu să fie mulți evrei pe acolo. Această atitudine e un mister pe care m-aș feri să-l dezleg.
Jidanul poate fi și cârciumar și Einstein. E un om ca oricare altul. In cazul antisemitismului românesc, problema e mai profundă. Să ne uităm deja cum se poartă românii între ei, cu ai lor. Hai să lăsăm evreii și ungurii și țiganii. Sînt românii cordiali și toleranți între ei? Uitați-vă la înjurăturile din presa de azi. La tot mahalagismul ieșit la suprafață după 1989. Sigur că evreii în România au fost și agenții capitalismului, stimulând comerțul, dar și ai comunismului. Antisemitismul românesc autentic a fost însă masiv susținut de biserică. In ce măsură eu, Norman Manea, evreu ateu, in 2013, sînt vinovat de răstignirea lui Isus? Isus nu era un român ortodox, cum cred unii, ci era un evreu inovator, cu o altă viziune, care a fost repudiat de legile arhaice ale comunității lui. Ce treabă am cu această istorie în care oamenii de azi sînt manipulați să cadă?”
Dan Alexe: Pe fundalul ăsta, îl înțelegeți mai bine pe Mircea Eliade? Textul acela pe care l-ați scris pentru revista New Republic despre Eliade, text preluat în volumul On Clowns, ne lasă cu o impresie ambiguă. Pe de o parte îi găsiți circumstanțe atenuante, pe de alta spuneți că marele intelectual care era Eliade nu avea dreptul să se lase îmbrobodit de o fascinație pentru autoritarism, ca după aceea să își facă doar o felix culpa. La urma urmei, Eliade a evitat pînă la sfîrșitul vieții întrebările deranjante și a reușit să nu își clarifice petele negre din biografie.
Norman Manea: „Inițial am refuzat să scriu acel text, în ciuda marilor insistențe ale celor de la New Republic. Simțeam că dacă eu, ca evreu, scriu asemenea lucruri despre Eliade, se va produce o explozie cosmică… ceea ce s-a și întâmplat. Nu aș fi scris un așa text în timpul comunismului, pentru că știam că ar fi fost imediat manipulat. Eu nu l-am acuzat pe Eliade pentru faptul că a fost un simpatizant al legionarismului, cât pentru totalul său refuz de a reveni asupra acestei probleme.
Perioada anilor 1930 e complicată. Extrema dreaptă românească, spre deosebire de nazismul german și fascismul italian, era o ideologie adânc ancorată în religie. Putem să o asemănăm cu al-Qaeda de astăzi, sau cu fanatismul musulman în general. Ei doreau un stat pur și religios, urmând comandamentele divine. Asta contravine, firește, ideii napoleoniene de citoyen, în care ești cetățean al patriei indiferent de origine. Cultul morții, obsesia sacrificiului, duceau la o ideologie morbidă și distrugătoare.
Reproșul meu a fost că Eliade a refuzat să discute deschis despre angajamentul său trecut. Un intelectual de acest calibru, redevenit o icoană în România după 1989 (noi neputând - nu-i așa? - trăi fără icoane) nu avea dreptul să se eschiveze în felul ăsta. Am fost rugat să scriu acel text în momentul în care a apărut ultimul volum al memoriilor lui Eliade, volum care avusese niște recenzii ultraviolente în Anglia. Englezii nu au uitat că Eliade a lucrat la ambasada română de acolo, el fiind atunci caracterizat ca cel mai nazist din ambasadă. Nu știu care erau criteriile competiției între amploaiații de acolo. Eliade a fost și umilit foarte tare de britanici când a plecat să-și preia postul de la ambasada română din Portugalia: a fost pus să se dezbrace în pielea goală pentru a fi căutat, ca un adversar al Angliei ce era. El nu a uitat niciodată această umilință.
Dar: dacă Eliade nu ar fi scris nimic autobiografic, dacă ar fi zis, ca atîția alții, eu nu exist, există numai cărțile mele, nu ar fi avut nimeni nimic de zis. In schimb, el a scris foarte multe cărți de dialoguri biografice, de memorii, și-a publicat jurnalul. Când am scris textul despre el, m-am sfătuit cu doi intelectuali români din America, cu Matei Călinescu și cu Virgil Nemoianu. In acea ultimă cărticică a lui, Eliade zicea: Prin omorârea lui Codreanu, generația noastră a pierdut orice șansă de viață politică. Generația noastră? De ce vorbește în numele unei generații după atâția ani? Pentru noua generație din România de după 1989, care o lua deja atunci spre dreapta, ar fi fost foarte important ca acest mare intelectual să vină să spună: Copii, eu am trecut prin așa ceva, eu m-am lăsat fermecat și obsedat de aceste derive extreme, de visul unui stat ideal. Copii, nu știam că orice utopie duce la tiranie. Eliade nu a făcut-o însă.”
Dan Alexe: In textul despre Eliade lăsați de înțeles că teoria lui despre sacru și mituri raportate la modernitate ar fi un soi de tehnică de camuflare a propriului lui trecut. Acolo unde el scrie despre Stalin ca arhetip pentru mase, sau despre mormântul lui Lenin care ar fi un substitut de templu, Eliade își justifica într-un fel abil fascinația lui cvazi-religioasă pentru Căpitan. Aprobați interpretarea asta?
Norman Manea: „Cazul lui Eliade poate fi comparat cu cel al lui Paul de Man, ale cărui simpatii naziste din tinerețe au fost descoperite tardiv. Atunci a fost interpretată diferit teoria lui că textul este un text este un text este un text… Că nu există nimic în afara textului. Avem un text compus doar din cuvinte pe hârtie. Era însă de fapt doar un mod de a evita orice dezbatere mai profundă despre sensul textului, despre semnificația lui, despre ce spune sau ascunde acel text.”
Dan Alexe: Vă surprinde faptul că românii nu sînt la curent cu, sau nu vor să audă, sau nu sînt pregătiți să audă faptul că Eliade nu mai e apreciat nicăieri în afara României, că e văzut doar ca un comparatist erudit, cu metode depășite și discreditate, a cărui stea a apus și care nu își mai are locul în dispozitivul cultural de astăzi?
Norman Manea: „Românii nu sînt gata să audă multe lucruri care îi privesc și care i-ar deranja din beatitudinea lor auto-indusă. Frustrarea lor națională acoperă de multe ori orice judecată lucidă. Vrem așa de mult să fim recunoscuți în cultură, fotbal sau exportul de prostituate, încât orice semn de simpatie din afară e primit cu recunoștință oarbă.
Pe Eliade l-ați caracterizat foarte bine: a intrat în istoria culturii, dar a rămas acolo. E învechit. Eliade nu mai e în actualitate din niciun punct de vedere, pentru că întreaga viziune asupra istoriei religiilor s-a modificat. Pentru mine valorile marcante ale sec. XX sînt trei, toți trei exilați: Brâncuși, Ionescu și Enescu. România n-a dus niciodată lipsă de talente. A dus lipsă de caracter.”
