Cândva, nu atât de demult, ziua de 7 noiembrie figura în calendarul sacru al comunismului global. Se aniversa puciul bolşevic din 1917, devenit, prin consecinţele sale, o revoluţie totalitară. Propaganda comunistă prezenta această zi drept începutul saltului omenirii din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii, spre a relua fraza lui Engels. În fapt, începuse aplicarea unui program, fără precedent, de exterminare socială, justificat prin comandamente utopice, camuflate în limbaj pozitivist-scientist. Una dintre cele mai impresionante cărţi despre catastrofa sovietică, scrisă de Alexsandr Nekrich şi Michel Heller se intitulează „Utopia la putere”. Mirajul ideologic s-a evaporat, dar rămân în urmă nostalgii pentru timpurile presupus „glorioase” ale Imperiului Sovietic.
Ideologia lui Putin sau putinismul nu este o revenire integrală la stalinism, nu este întemeiată pe universalizarea terorii, nu-şi propune transformarea condiţiei umane, dar acest nou tip de dictatură menţine în structurile sale ideatice şi instituţionale cultul liderului suprem, îngheaţă şi mistifică memoria, transformă partidele în entităţi derizorii, subminează dreptul la protest, piratizează resursele economice şi conferă poliţiei secrete puteri de neimaginat într-un stat, într-adevăr, democratic.
Tot mai însingurat, tot mai suspicios şi tot mai irascibil, Vladimir Putin aminteşte de Stalin, în ultimii săi ani de viaţă. Despre aceste lucruri, despre eforturile de a restaura memoria, la ceasul restauraţiei autoritare,
Analist experimentat al problemelor sovietice şi post-sovietice, David Satter este un excelent ziarist şi un exemplar cronicar al traiectoriilor intelectuale şi politice din Rusia. Principala sa teză este aceea că o entitate politică democratică, în care individul este tratat în mod decent şi în care drepturile omului sunt luate în serios, nu poate fi construită pe un fundament caracterizat de amnezie, mistificare şi minciuni flagrante.
Principala problemă examinată de David Satter este modul în care a fost abordată, în Rusia, moştenirea stalinismului, cum şi de ce fantoma generalisimului continuă să bântuie imaginarul public şi memoria colectivă. Splendid documentată şi alert scrisă, cartea oferă preţioase episoade ce prezintă varii reacţii la memoriile, încă neasumate, ale perioade totalitare.
Democraţia administrată al lui Vladimir Putin, managed democracy, cum i se spune în engleză, de fapt, un autoritarism latent, care cuprinde o constelaţie de pretenţii ideologice evidente şi eclectice, etatism, eurasianism, naţionalism, este înrădăcinată în chiar această proliferare a negării trecutului. Format în cultura conspirativă a KGB-ului, „ţarul” Vladimir rămâne profund ataşat de fondatorul posedat al poliţiei secrete bolşevice, CEKA, Felix Edmundovici Dzerjinski, aristocrat polonez care a decis să renunţe, de încă timpuriu, la visul de a deveni preot şi s-a transformat într-un fanatic leninist.
Capitolul, care abordează eforturile continue de a-l transforma pe acest acţionar într-un erou este, în mod special, revelator şi profund tulburător. În mod similar, Satter scoate în evidenţă încercările de a impune, la nivel public, admiraţia pentru Iuri Vladimiriovici Andropov, el însuşi un leninist convins care, în calitate de şef al KGB-ului, în anii ’70-’80 a supravegheat persecuţia disidenţilor sovietici şi neutralizarea oricărei forme de opoziţie. Nu este surprinzător, aşadar, că regimul Putin consideră astfel de personaje istorice nefrecventabile drept exemple de dăruire civică şi idealism politic. În acelaşi timp, cercetătorii jurnalişti, independenţi, care doresc să salveze memoria de astfel de mistificări rămân izolaţi şi par a fi angajaţi într-un demers donquijotesc pentru căutarea adevărului.
Din acest punct de vedere, volumul lui Satter nu este doar un excelent raport asupra stadiului îngrijorător în care se află memoria şi justiţia morală, în Rusia contemporană, ci şi un efort de a sprijini aceşti activişti aflaţi în dificultate, de exemplu, membrii societăţii „Memorial” care refuză să acceptă politica oficială a amneziei.
Pentru David Satter, Rusia este o ţară „...care nu a fost dispusă să îşi asume, în totalitate, adevărul despre comunism”. După încercările lui Boris Elţin, niciodată duse la bun sfârşit, de a organiza un proces al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, situaţia a luat o direcţie diferită. Mitologiile perioadele totalitare au fost reabilitate şi cei care continuă să insiste asupra atrocităţilor trecutului au fost din ce în ce mai marginalizaţi.
Nu este, prin urmare, nicio surpriză faptul că Veaceslav Nikonov, un analist politic apropiat de cercurile puterii şi nepotul, pe linie de bunic, al ministrului de Externe al lui Stalin, Veaceslav Molotov, poate declara, cu impunitate, că „oamenii nu sunt interesaţi de trecut, orice încercare de a dezgropa trecutul provoacă doar nemulţumire”.
Rămâne de văzut cine sunt cei care resping asumarea trecutului şi care sunt interesele acestora, cum ne putem explica faptul că, la două decenii după prăbuşirea URSS, nu a existat niciun act de expiere din partea statului rus pentru milioane de victime inocente, ucise de regimul sovietic...
Sunt de acord cu David Satter care consideră că niciun stat de drept, nicio democraţie funcţională, robustă şi credibilă, nu poate exista, dacă ilegalităţile trecutului continuă să fie ignorate şi sistematic banalizate. Apelând la tot felul de raţionalizări, ruşii ori cei care se prezintă ca reprezentanţi ai lor, au evitat să îşi asume propriul trecut apăsător. Rezultatul acestei regretabile situaţii este că moralitatea, în Rusia contemporană, este sub asediul cinismului şi dispreţului generalizat pentru valorile pe care, odată, le afirmau disidenţii, între acestea: civism, demnitate, adevăr, memorie.
Statul rus actual are prea puţine motive să promoveze etosul antitotalitar. Biserica ortodoxă, cu propria ei istorie de martiriu, dar şi de complicitate, încearcă să anexeze memoria victimelor în beneficiul propriei imagini, care este reprezentată drept una a rezistenţei continue şi consecvente împotriva comunismului.
Unul dintre cele mai bune capitole ale volumului, pe care îl examinez, discută fascinaţia pentru comunism, un subiect captivant, care este încă de actualitate. Nu sunt foarte convins că, la sfârşitul anilor ’70, bolşevismul era încă un proiect mesianic mobilizator. Era, de fapt, o dogmă mumificată, rutinizată şi osificată. Visul originar al revoluţiei mondiale fusese demult abandonat, în favoarea unui expansionism imperialist tradiţional.
Cu toate acestea, timp de decenii comunismul a funcţionat precum o religie seculară care a oferit principalele repere şi direcţia amorală pentru generaţiile succesive. Amoralismul real al bolşevismului era ascuns de proclamaţii retorice obsesive despre egalitate, solidaritate, fraternitate. Era o ficţiune, dar o ficţiune electrizantă. Acest liant cvasi-etic este acum regretat de acei numeroşi nostalgici care preferă să îşi amintească victoria împotriva Germaniei naziste, în detrimentul ororilor GULAG-ului, comparat cu experienţa Europei Centrale şi de Răsărit. În justiţia de tranziţie, Rusia, efectiv, şi-a suspendat renaşterea morală. Motivele acestui eşec sunt, indubitabil, legate de slăbiciunea voinţei politice a elitei.
Putin s-a declarat drept admirator al lui Alexandr Soljeniţîn, dar manuale de istorie oficiale, publicate cu binecuvântarea lui Putin, au fost şi rămân doar vulgare încercări de a legitima teroarea anilor ’30 din secolul trecut.
Dacă Rusia se va transforma într-o reală comunitate democratică, atunci, în sfârşit, va trebui să confrunte problemele examinate şi identificate atât de judicios în volumul lui David Satter.
