Linkuri accesibilitate

Romanul VOCI. Capitolul 16


Moldova Blog Vladimir Besleaga Audio Program banner


În care domnul EU se desprinde de Autor

Autorul (revenindu-şi, după ce a fost aruncat în adâncul gropii şi astupat cu pământ, iar deasupra adunat un vraf de frunze): Aaa. Dar ce-i cu mine? Cine sânt eu de... am ajuns?... Parcă mă... sufoc... Aaa! Nu-mi ajunge aer... Hm! Îmi dă ţărână în nas şi-n gură... Întuneric... Aaa! Ajutor! Ajutor! Dar cum să strig: ajutor! dacă nu pot deschide gura? Bine că mi-am pus această haină-n cap şi nu m-a acoperit cu totul ţărâna... Acu mi-aduc aminte... sânt îngropat! Îngropat de viu...Doamne, ce mi-a fost dat a păţi! Doamne...

Eu: Ascultă, domnule Autor: gata, s-a zis cu tine. Nu mai exişti. Ţi-ai făcut misiunea. Ai fost pedepsit. N-ai decât să stai aicea, îngropat aşa cum ai fost şi... să nu mai boceşti... să nu te mai frăsuieşti – ce ai căutat, aceea ai găsit! Ce-ai meritat, aceea ai păţit.

Autorul: Stai, omule! Stai! Dar Tu cine eşti?

Eu: Eu sânt Eu! Eu într-o vreme mă credeam Autor, acuma – gata! am terminat-o cu autoria şi cu toate cele şi Tu... te poţi considera mort! Totalmente mort! Eu mă separ de tine, nu vreau să te ştiu, nu vreau să te cunosc. Tu eşti AutorTu ai fost Autor. Şi dacă nu ai reuşit în competiţia aceasta a pieţei libere, ai dat faliment, ai dat chix, n-ai decât să stai aici, în groapă! Eu însă am să-mi văd de trebi şi... am să mă rup de tine şi... am să mă duc!

Autorul: Stai, stai, stai! Dar nu erai şi Tu tot cu mine? Nu erai Tu tot Eu?

Eu: Daaa, eraaaam, pentru o vreme... Am încercat... Credeam că lumea asta este cât de cât miloasă cu oamenii de creaţie, dar ea este crudă. Atât de crudă, atât de perfidă, încât nici nu vreau s-o ştiu! Şi – gata! Te lepăd, domnule Autor, de pe mine, precum îşi leapădă şarpele pielea şi... am plecat de la tine!

Autorul: Aaa! De aiştia-mi eşti? Vrei să zici că te separi de mine?

Eu: Absolut! Rămâi aici. Stai aici şi... nu mai face nici o mişcare pentru că în zadar eforturile tale. Nu vei izbuti nimic. Rămâi în întuneric, aşa cum ţi-au spus personajele tale. Meriţi pedeapsa supremă: să fii îngropat de viu şi aici să mori!,

Autorul: Cum? Îngropat de viu şi – să mor? Deobicei se întâmplă invers: mai întâi omul moare şi pe urmă este îngropat!

Eu: Da! Da! Pentru că nu este pedeapsă mai grea să fii mort, dar să te cinsideri viu! Şi d-ta te-ai considerat viu: de atâtea ori ai murit până acum şi nici o dată nu ţi-ai acceptat situaţia. Tot timpul te-ai trensferat în pielea personajelor tale, ba nişte coţofene, ba nişte şobolani, ba nişte doamne de... tranziţie nu ştiu unde şi când era să-ţi trăieşti viaţa, ai trăit-o pe cea a personajelor! Şi acuma când personajele te-au părăsit, ai rămas şi d-ta ca o formă fără cinţinut, aum zicea... Formele fără fond! Stai aici că stai bine şi foarte drept au judecat personajele tale că te-au îngropat aici!

Autorul: Da. Dar ele au spus că mă îngroapă de viu ca să-mi lase o şansă... Că dacă voi putea ieşi... Nu, nu, ele n-au avut în vedere...

Eu: Ele n-au avut în vedere pe Autor – ele m-au avut în vedere pe mine, Eu care mă separ de tine, mă separ absolut categoric, şi nici nu vreau să te ştiu şi tu rămâi cu pedeapsa ta, cu sentinţa ta, cu judecata ta, cu toate ale tale! Şi n-ai decât să-ţi ispăşeşti pedeapsa şi să-ţi urmezi destinul. Gata. Ga-ta... Încet, încet mă duc... mă îndepărtez... mă îndepărtez... Iată, îmi mişc umerii... mişc capul. Mişc umerii – iar mişc capul. Ridic braţele... A! Dar nu e ţărână multă deasupra! Doar câteva şchioape! Încolo e moale, uşor... Uite, că totuşi se poate ieşi la suprafaţă... Dar... Fffu! Aer! Vine aer curat... Vine aer! Haa! Să respir cât mai adânc – să-mi suflu din nas ţărâna, să-mi arunc din urechi pământul, frunzele din cap şi... Ah! Am ieşit! Ce miloase au fost totuşi aceste lighioane care m-au aruncat şi pe mine aici laolaltă cu autorul. Ele credeau că eu sânt totalmente identic cu Autorul. Nu, Autorul să rămână acolo! Ah, mă aşez alături, pe malul gropii şi când... Dar ce s-a întâmplat? Uite în groapă era întuneric pentru că era întuneric, în groapă totdeauna-i întuneric. Unde s-a mai văzut groapă să fie lumină? Dar uite, am ieşit afară şi, după toate calculele mele, s-ar fi cuvenit să fie lumină! Deşi aici mă aflu în pădure, da, pădure, sânt în pădure, între copaci, dar s-ar cuveni să fie lumină! Când colo de acuma e o... grozăvie! Ce să fie asta? Aoleu! Nu cumva am orbit? Nu cumva mi-am pierdut vederile? Aaa, stai să-mi frec ochii... Uite-aşa, mi-i frec cu monturile degetelor... Să mă uit în dreapta, să mă uit în stânga. Nu, nuuu, parcă nu mi-am pierdut vederea. Acuma, ia să întorc obrazul... Se aude... Este... Ce este? O boare de vânt... răcoare... de pe lacuri vine. Ceea ce înseamnă că sânt în pădure, nu sânt undeva în altă parte. Că doar n-am fost dus şi îngropat în afara metropolei! Sânt aici, în pădurea din Zona Lacurilor... Ahaaa! Parcă, parcă se zăreşte ceva în depărtare, printre frunzişul arborilor... o lumină... Haaa... Da, acuma îmi dau seama, îmi dau seama că s-a făcut noapte. Da, este noapte. Este noapte. Este noapte. O noapte fără lună. O noapte fără stele, pentru că cerul e acoperit de nori. Parcă e vremea a ploaie. Dar parcă nu e a ploaie, numai aşa, nori deşi... Ceea ce înseamnă că... deacuma e noapte. S-a lăsat noaptea. Aşa de repede au trecut orele mele? Dacă-i noapte... De câte ceasuri să fie noapte? Dacă-i noapte, acuma se face întuneric pe la zece, zece şi jumătate şi jumătate, unsprezece... Că e zi de vară, lună de vară, de august. Şi deci este noapte, este noapte... Aşaaa... Acuma trebuie să văd: iată, aici nişte frunze se văd, dincolo se văd nişte tulpini de copac. Da, da! Mi s-au dat ochii, mi-am recăpătat vederea... Acolo pare că sânt nişte linii cenuşii – copacii... Da, noapte... dacă este ora zece, unsprezece, înseamnă că mi-a mai rămas o singură oră, o oră şi jumătate cel mult din ziua mea de naştere. Şi acuma ce să fac? Încotro s-o iau? Încotro s-o pornesc? Dacă aş şti în ce direcţie este culmea... Dacă s-ar cedea măcar Steaua Polară ca să mă pot orienta... Ştiu unde este locul meu. Ştiu unde este Lacul al Doilea. Ştiu unde este culmea, unde mă aştepţi Tu. Tu, Tu! Tu mă auzi? Răspunde: Tu mă auzi? Tu mă auzi? Tu mă aştepţi acolo, sus? Acolo, sus? Acolo, sus? Unde-i Isus? Acolo sus? Da, sus! Sus! Iată, Eu pornesc spre Tine. Mă ridic în picioare şi am să pornesc. Am să pornesc, deşi puterile mele m-au părăsit, sânt slăbit... Oricum, iată, mă ridic, mă îndrept, mă ridic în picioare. Dar picioarele mele sânt slabe, tremură picioarele mele de la genunchi. Fac un pas, fac doi. Frunzele foşnesc sub picioarele mele. Iată, mai fac un pas, mai fac altul, picioarele mele tremură de la genunchi ca la un mânz abia fătat care încă nu se poate ţine pe picioarele lui. Doamne, Doamne, parcă aş fi renăscut, parcă acuma m-am născut din nou şi încă nu am puteri. Ce să fac? Cum să merg... Să merg... Să merg... Aaa! Stai să ascult: se aude ceva. Foşnet de frunze împrejur...Nu e cumva cineva pe aici? Nu cumva nişte răufăcători? Aaa... Să mă las pe vine. Să mă aşez jos. Să mă uit în zare, poate observ... Este cineva? Este cineva? Parcă aud şoapte. Şoapte. Şoapte! Cineva se aude colo – o voce umană. Dincolo – o voce umană. Parcă se desluşeşte ceva, ca un chicotit. Parcă sună ceva, ca un zăngănit... Este ceva... Aaaa... Aici, în pădure se pot întâmpla multe, multe cazuri! Aicea... pe aicea umblă mulţi vagabonzi, boshetari, răufăcători, ucigaşi – tot felul de lumpeni pe aici, mai ales noaptea... Şi Eu sânt singur, singur... Vai! dar ce m-a împuns în burtă! Nu cumva o lovitură ca aceea pe care am avut-o de la ciotul acela care m-a lovit când mă urcam la deal? Aaaa! Iar se aude, se aude ceva împrejur: şoapte, şoapte, şoapte... aici, şoapte, mai încolo – şoapte, dincolo – şoapte... Ce-i cu... ce-i cu asta? auzi? Mă pitesc. Să tac. Să ascult. Aaaa... Ce frică îmi este! Ce frică! De ce n-am rămas acolo, în groapă, până dimineaaaaţă? Aaaa, dar cum aveam Euştiu când avea să vină dimineaţa? Aaaa... Ce frică mi-i! Tremuuur. Tremur! Aşa... Aşa... dar de ce aş tre-mu-ra? Ce ce sânt Eu vinovat? Gata, s-a terminat cu Autorul. Nu mai am nimic cu El. Toată viaţa m-am chinuit cu El, m-am numit Eu Autor. Am îndurat atâtea chinuri şi ofense de la tot felul de redactori şi editori. Acuma nu mai sânt Autor, nu vreau să ştiu de nimeni, nu mai vreau! nu mai vreau! Nu mai sânt Autor! Ci: sânt Eu! Sânt Eu! Sânt Eu, cel ce s-ar fi cuvenit să fiu toată viaţa. Eu şi să nu-mi mai asum această... misiune, această obligaţiune, această, în ultimă instanţă... manta de Autor că... nu mai am nevoie de ea. Ce nefericit am fost atunci când, adolescent, mi-am imaginat că aş putea să compun şi eu un text şi să-mi pun semnătura sub el sau deasupra lui! Ce orgoliu, Doamne, şi să ai ambiţia de a deveni un Autor! De ce să nu fii tu întreaga ta viaţă un om obişnuit, un om de rând? De ce să te chinui, să înduri atâtea necazuri – şi pentru tine şi pentru personajele tale şi să trăieşti viaţa lor în loc să-ţi trăieşti viaţa ta – simplă, umană, clară. Ca o apă limpede ca cleştarul, ca o apă de izvor... Dar ce-i asta? Ce s-aude? Uite: cineva se aude împrejurul meu şoptind... Eu dacă vorbesc, vorbesc pentru mine, în gândul meu vorbesc... Ia uite! Ce-i cu Ei? Cine-s ăştia? Aud câteva voci şoptite... A! Dar şi o voce de femeie... Cine sânt ăştia? Ei... Nu cumva?... Ei... Nu cumva Ei o sugrumă pe femeia aceea? Să strig: staaţi, măăi! Ce faceţi voi? Lăsaţi femeia-n pacee! Ao-leu!... Ia uite: am strigat! Uite...
XS
SM
MD
LG