Instituţiile statului sunt pline de oameni indispensabili. Unii au rămas acolo încă din preistoria democraţiei, hotărâţi să-şi apere ghişeele şi privilegiile până la pensie. Eterna reformă a instituţiilor publice nu scoate pe linie moartă decât pensionarii sau pe cei lipsiţi de spate politic. Este un secret ştiut de toată lumea că reducerea cu zece procente a numărului angajaţilor la stat anunţată pentru 2014 nu va viza şefimea din instituţii, ci pe funcţionarii mărunţi care-şi vor sacrifica salariile lor minime pentru binele suprem al balanţei de plăţi şi al revoluţiei birocratice permanente. Guvernul şi-a asumat răspunderea pentru proiectul regionalizării, iar cohortele de clienţi din teritoriu au început să-şi deplaseze trupele pentru ocuparea şi înţeparea marilor conducte de finanţare. Regionalizarea va redistribui banii şi influenţa, nu degeaba s-au bătut primarii cu săbiile şi şişurile pentru ca oraşele lor să câştige titlul de capitală de regiune.
Organigrama nu e altceva decât lanţul evoluţionist al trecerii de la nomenclatură la birocraţie. Puterea aduce pe val şefi de birou, membri în consilii de administraţie sau acţionari, colmatând instituţiile cu directori şi consilieri. Unii dintre ei, ambiţioşi, cern organigrama prin sita politică pentru a scăpa de oamenii fostelor puteri. Sau pentru a le folosi experienţa şi nepreţuitele cunoştinţe. Alţii, se mulţumesc să ocupe un birou cu ficus, cafetieră şi secretară, trăind din sinecură şi cultivându-şi propria grădină zoologică de paraziţi.
Tocmeala care a urmat tuturor tururilor de scrutin şi împărţeala posturilor până în măduva oaselor instituţionale au devenit repere în reforma statului şi în calendarul sentimental al votanţilor. Atunci se consumă primele iluzii electorale. Văzut de aproape, tortul pare mai mic şi foamea mai mare, de aceea lupta pe cuţitul de tăiat felii poate fi, pentru unii, sinucigaşă. Cu atât mai semnificativă este rotaţia cadrelor care are loc în preziua marilor schimbări şi în beneficiul exclusiv al unuia dintre partenerii la guvernare. Pentru că aceste mişcări de trupe nu sunt simple mutări tactice ale incompetenţilor, ci premerg marile lupte, întărind flancurile birocraţiei şi punând sub control instituţii strategice.
Pentru funcţionarii plasaţi zilele trecute de premierul Victor Ponta în consiliile de conducere şi în adunările generale ale acţionarilor la marile companii de energie, luminiţa de la capătul tunelului este mult mai luminoasă pentru că e alimentată de la stâlpii de mare tensiune ai puterii economice. Sunt acele companii considerate perlele coroanei pe care toate guvernările le-au şters de praf pentru a le face mai atrăgătoare. Într-o ţară în care proiectul construcţiei de microhidrocentrale se împiedică de buturuga mică a ecologiştilor, iar energia verde este jucăria evazioniştilor, deşi se plătesc taxe şi accize consistente pentru ea, marii producători de energie hrănesc multe păsări-sanitar influente economic şi politic şi mereu cei care au controlat resursele au fost şi jucători esenţiali pe o plajă economică tot mai dependentă de consum.
Consiliile de administraţie din regiile sau din societăţile cu capital de stat nu sunt doar cuibuşorul de nebunii al beizadelelor, ci şi cele care gestionează maşina de făcut bani şi influenţă pentru partid. E bine să ai pioni acolo pentru că dacă-i foloseşti chibzuit, s-ar putea transforma în regine. E drept că această maşină de lux se mai şi gripează, cum s-a întâmplat zilele trecute când preşedintele a respins ordonanţa care măreşte salariile membrilor AGA din societăţile în care statul e acţionar majoritar, stabilind deopotrivă că salariile membrilor consiliilor de administraţiei pot ajunge la nivelul celor din companiile cu managament privat. Răul a fost deja făcut pentru că mulţi dintre angajaţii acestor consilii primesc lefuri mai mari decât angajatorii lor, adică membrii cabinetului. Însă nu primesc aceşti bani degeaba. Ei sunt figuranţii bine plătiţi într-un joc de poker în care sunt atraşi naivii. Chiar dacă oarbe, cârtiţele îşi recunosc stăpânii după miros. Când aceştia le cer să facă o investiţie, o restructurare, să schimbe statutul unui teren agricol sau al unei clădiri, să majoreze capitalul şi fondul de salarii ori să aprobe un împrumut imprudent vor ieşi disciplinate din subteranele organigramei pentru a se executa.
Cu ajutorul bogăţiilor din subsolul instituţional abuzurile şi corupţia din România au căpătat trăsături distincte: sunt legale, blindate de acte şi documente, de hotărâri luate de consilii de administraţie supervizate de organismele de control. Statul a devenit o spălătorie industrială de dosare şi infracţiuni, premeditându-şi loviturile şi încasările informale. Este un joc cu sumă nulă. Beneficiarii sunt mereu aceiaşi, indiferent de schimbările politice. De aceea combinaţiile de pe scena politică, chiar dacă uneori împotriva naturii, au ajuns să fie irelevante, telenovele care să-şi propun să creeze dependenţă electorală şi iluzia că voinţa alegătorilor contează.
Chiar şi-aşa, Războiul rece s-a încălzit. Scena politică s-a umplut de ciuperci atomice asupra cărora fungicidele Direcţiei Anticorupţie nu au niciun efect. S-ar părea că totul prevesteşte marele cutremur: scindarea Uniunii Social Liberale. Partidul Naţional Liberal pare deranjat de cursul politicii de cadre a aliaţilor de stânga. Se vorbeşte chiar despre posibilitatea ca fiecare partid al alianţei să vină cu propria ofertă prezidenţială. Se spune că eternul candidat Crin Antonescu ar putea fi lăsat de căruţă. Că l-ar putea substitui altcineva din partid. Că partidele de dreapta vor face o coaliţie şi vor veni cu un candidat unic. Traseismul continuă să rescrie harta alianţelor politice înclinând raportul de forţe dintr-o parte într-alta. Buletinele de vot de anul trecut s-au uzat atât de tare că nimeni nu mai descifrează pe ce a pus ştampila.
Pentru românii de rând, aceste scandaluri au destrămat, în mare măsură, iluzia electorală. Puţini mai speră ceva de la politicieni şi instituţii. Poate doar să nu se renunţe definitiv la lista de medicamente compensate. Sau poate doar ca regionalizarea să nu desfiinţeze spitalele orăşeneşti. Sau să nu fie percheziţionaţi de funcţionarii de la fisc, aşa cum prevede Codul de procedură fiscală în formula adoptată de Ministerul finanţelor. Nu e de mirare că într-un clasament realizat de un institut de sondare a opiniei publice care ierarhizează principalele sursele de teamă ale românilor, pe primele locuri se află sănătatea, creşterea preţurilor, a taxelor şi a impozitelor.
Aşadar, principala sperietoare vine dinspre instituţiile statului şi reprezentanţii aleşi. De asemeni, în ceea ce priveşte sursele de protecţie, românii plasează pe primele trei locuri propria persoană, familia şi pe Dumnezeu, în vreme ce reprezentanţii aleşi ocupă ultimul loc. Probabil pentru că şi-au încălcat prea des promisiunile. Poate pentru că au uitat instantaneu de alegători, preocupaţi să-şi ascută topoarele pentru congresele interne sau negocierile din culise şi copleşiţi de grija de a accepta oferte de nerefuzat şi de a-şi plasa privilegiaţii pe post de directori. Poate pentru că sunt prea ocupaţi să-şi acorde împrumuturi, dividende şi scutiri de taxe. Şi chiar dacă e vorba despre un simplu sondaj de opinie supus discuţiilor şi contestărilor, este evident că românii simt că sunt părăsiţi şi că trebuie să se descurce pe cont propriu. Să se trezească din iluzia electorală.
