Eu: Eram într-o casă de însănătoşire după primul meu atac de cord şi după o aflare de mai bine de o lună în spital pentru tratament. Eram cuprins de un cenuşiu nemaipomenit, de o lingoare care mă sugea şi mă sugea. Şi zilele acelea, poate chiar săptămânile cât m-am aflat acolo erau pline de ceva vâscos, întunecos, în ultimă instanţă aş putea să-i spun scârbos! Băile cu apă de mare veneau una după alta, dar nu erau în stare să spele de pe fiinţa mea acea mâzgă, acea greţoasă murdărie care mă umpluse şi mă acoperise. Toată lumea din jurul meu era, la acel sfârşit de iarnă plină de mâzgă, plină de murdărie... Chipurile care se învârteau în jurul meu păreau a fi întruchipări ale degradării şi descompunerii umane. Nici nu mai ştiu cum dormeam, nici ce visam, nu mai ştiu dacă aveam ceva idei, gânduri, ceva trăiri interioare. Cred că eram într-o stare de vegetare totală. Şi de repulsie faţă de tot şi toate. Atât că în sala de mese vedeam în jurul meu mutre clefăind, vedeam în jurul meu guri sorbind... Uneori se organizau şi nişte serate cu dansuri scârboase la care fiinţe respingătoare cu mutre de porci, de hiene dansau, chiuiau de parcă venise sfârşitul lumii. Şi asta mă umplea şi mai mult de scârbă, de mare greaţă – o greaţă universală! Vedeam cum nişte tipi scofâlciţi, scârboşi, îngrăşaţi alergau după tipese scofâlcite, scârboase, lăbărţate, le prindeau de mâini, le învârteau în dans sau le târau după ei prin colţuri întunecoase ca să le pipăie, să le... sugă, să le... să se bage în ele cu toată mizeria şi scârboşenia dintr-înşii. Femeile, femeile ziceam eu la un moment dat, femeile care vin aici chipurile să se înzdăvenească, care-şi lasă acasă copii, bărbaţi, familie şi vin aici, femeile se împart în două categorii: în vaci şi iepe. Vacile înfulecă, înfulecă, înfulecă cât pot de mult şi se balegă, şi nu ştiu mai mult: înfulecă şi se balegă, iar iepele înfulecă, dar pe lângă că se balegă şi ele, aleargă cu coada ridicată cât pot de sus şi îşi cheamă după ele armasari şi armasarii nechezând sar pe ele, le încalecă şi – dă-i! şi dă-i! şi dă-i! Iată, aceasta era starea mea de scârboşenie, şi de repulsie, şi de greaţă totală. Când mă uitam şi când vedeam şi-n sala de mese şi la aşa zisele activităţi artistico-culturale şi nu era nimeni acolo, cu care să contactez, să-mi limpezesc sufletul... Da, era un tânăr student care avusese şi el un şoc, o criză a sufletului ,de la agronomie din metropolă cu care mai schimbam o vorbă... Care mi-a spus o dată că stă într-o cameră cu mai mulţi studenţi (acolo, la facultate) şi nu poate să doarmă decât numai dacă deschide apa la robinet ca să audă foşnetul curgerii, fâşâitul apei – aşa cum s-a obişnuit el... Era ca un fel de fundal pentru odihna şi somnul lui. Cu acesta dacă se întâmpla să schimb o vorbă. Apoi mai era un evreu josuţ, mai josuţ ca mine, mititel, pirpiriu, cu ochelari groşi care aflând că eu am ceva de a face cu scrisul, cu jurnalistica, cu cărţile, începuse să mă curteze, să se ţină de mine şi să-şi caute şi dânsul un alean, un răgaz... Cu aceştia doi am şi făcut o fotografie pe care urmează s-o găsesc şi să precizez data, luna când mă aflam acolo. La sigur că era luna martie, poate început de aprilie...
Şi iată, în starea aceasta în care mă aflam eu acolo se întâmplă ca o dată să merg la cinema, într-o sală de proiecţie din acelaşi bloc, la etaj, o sală jerpelită ca toate sălile socialismului victorios, să iau bilet şi să intru. Proiectarea filmului începuse deacum, în sală era întuneric, nu se vedea dacă e lume multă sau puţină, şi cum am intrat pe uşă m-am strecurat prin unul din rândurile din spate ca să mă aşez. Să găsesc un loc. Aşa, prin semiobscurul acela am văzut câteva umbre, cine-o fi fost nu ştiam, şi am avut curajul să adresez o întrebare în româneşte unei persoane, care deacuma şedea acolo, dacă este locul de alături liber şi pot să mă aşez, lângă ea. S-a întâmplat ca persoana aceea să fie una de gen feminin şi s-a întâmplat să-mi răspundă tot în limba mea, tot româneşte. Dar cu adevărat româneşte, iar nu cu vorba cea lată, obişnuită în graiul moldovenilor. Ce cuvinte să fi rostit, la sigur cuvinte elementare: „Da. Poftim. Luaţi loc.” Sau: „Da. Poftim. Este liber.”Sau mai curând: „Locul este liber. Luaţi loc.” Aceşti patru de „L” pe care i-a pronunţat atât de duios,moale şi cald,pe dată mi-au luminat sufletul şi a fost, cred, primul moment, prima clipă în care am simţit că se întâmplă ceva cu mine. M-am aşezat şi deacuma nu mai ştiu dacă priveam spre ecranul pe care începuseră să se perinde nişte imagini, cred că savuram vorbele, spusele ce le auzisem cu o clipă mai înainte şi o întreagă lume de imagini interioare porni a se desfăşura în mintea şi sufletul meu. Da, aceasta este vorba, aceasta este pronunţia, aceasta este... aceasta este... aceasta este muzica, care îmi lipsea mie de atâta vreme, de atâta amar de vreme – muzica aceea! Doamne... Şi atunci am zis: „Dar Dvs... Dvs de unde sunteți?” Şi fără să mai aştept răspunsul am spus Eu de unde este persoana aceea: „Dvs sunteţi de la Slobozia Mare.” Şi atunci dânsa, foarte surprinsă şi foarte mirată şi foarte impresionată mi-a răspuns. A exclamat: „Dar de unde ştiţi că sunt de la Slobozia Mare?”... Nu o văzusem, nu o ştiam, nu ne întâlnisem niciodată, deşi la sigur că s-au încrucişat cărările noastre în această staţiune balneară, pe acele holuri, prin acele aglomerări, prin acele săli de băi, cu aşteptări prin coridoare lungi, umede şi întunecoase... N-o ştiam şi deodată s-a produs această descoperire, când am fost surprins, când am fost complet cutremurat şi... Aşa am făcut cunoştinţă cu acea persoană, cu acea femeie, în acea atmosferă, în acel întuneric şi... De unde pot trage concluzia că nu... pentru mine nu... nu au fost mari descoperiri pe lumină şi cu lumină – cele mai mari descoperiri s-au produs pe întuneric, pe semiîntuneric... Şi cred că este firesc ca acest mod de contact a două fiinţe în întuneric, în semiîntuneric este mult mai profund şi mai... şi mai substanţial decât acela despre care se spune că ar fi dragoste la prima vedere. Or, mi s-a mai întâmplat şi altă dată să cunosc o femeie fără să-i văd chipul... Tot aşa şi acuma: după voce! O fi şi aceasta o minune a vieţii? Că vocea spune mult mai mult şi mai adânc despre fiinţă decât... decât... decât chipul, imaginea, trăsăturile. Vocea mult mai mult şi mult mai profund... Pentru că de ce? Pentru că cele câteva cuvinte de răspuns pline de mirare din partea acelei doamne au trezit un torent întreg de amintiri şi acele amintiri au fost să se desfăşoare cu ani şi ani în urmă... Ca să fac un calcul, asta se întâmplă în ’69, iar amintirile mele veneau din anul ’59, toamna... 68 – 59, aproape zece ani... Nouă ani şi ceva... Atunci, în acel an’59, fiind expulzat din serviciu de la redacţie, şi-a făcut milă de mine şeful actualul şi ca să-mi lungească salarizarea m-a trimis într-o expediţie, să culeg folclor din Sud, acel Sud care venea cu suflarea lui în arta dansului... Şi acolo, plecând în acea călătorie, am avut multe peripeţii... Dar nimerisem atunci, în ’59, an de mare flagelare a tinerilor îndrăgostiţi de spiritualitatea românească, tocmai nimerisem într-o zonă unde se auzea/răsuna/se vorbea o limbă atât de dulce, atât de frumoasă cum nu mai auzisem niciodată şi nicăieri în călătoriile mele de tânăr ziarist. Am stat acolo o săptămână – zece zile şi am contactat cu oameni şi am înregistrat snoave, vorbe de duh... Şi mi-a rămas acea călătorie ca unul din frumoasele episoade ale vieţii mele. Şi aş putea spune că atunci am avut impresia că aşi fi vizitat Ţara-Mamă România. Într-atât se deosebea vorbirea de la Slobozia Mare de celelalte zone ale ţarcului în care mi-a fost dat să exist. Şi setea mea era de o frumoasă, de o limbă curată şi când în întunericul acela al sălii de cinema am auzit acea scurtă frază rostită şi plină de mirare, cu acele vocale şi consoane atât de vibrante, atât de dulci încât inima mea s-a cutremurat în străfundurile ei... Şi acesta a fost începutul relaţiei mele cu acea femeie...
Da, e o intrigă foarte romantică, ba chiar aş spune: romanţioasă. Da, s-ar fi putut întâmpla ca aici cum am făcut cunoştinţă, relaţiile noastre să se încheie în câteva zile. Sau, cel puţin în cadrul timpului cât ne-am aflat la acea staţiune balneară. Dar nu a fost să fie aşa. O dată înfiripată, relaţia, în locul impresiilor şi viselor romantice şi romanţioase, cu plimbări în doi, cu conversaţii pe diferite teme, din care am aflat că este o simplă muncitoare care lucrează la o uzină şi că este sudoare... Nu cumva să luaţi termenul ca derivând de la a asuda, ci de la a suda!.. Şi că este o mamă a trei copii. A crescut într-un orfelinat, rămânând fără părinţi pe timpul foametei din ’45-47... Şi aflând multe alte lucruri, deacum în plină lumină, s-a trezit în mine... zic, peste acele impresii şi înfiorări romantice, s-a trezit în mine bărbatul. Bărbatul în putere, bărbatul voinic, bărbatul dornic de o femeie... Şi de aici a început ceea ce avea să mă ducă departe, departe, departe... Cât de departe se va vedea. Deci, iarăşi mă întreb: de ce nu s-a încheiat relaţia noastră acolo? De ce a continuat la întoarcerea acasă? în metropolă?.. Mai întâi, scopul meu a fost a o avea pe această femeie... Deci, Eu care uram şi detestam şi respingeam relaţiile animalice dintre bărbaţii şi muierile de acolo, m-am lăsat orbit totalmente de instinct şi am început şi Eu să o înghesui pe această femeie ca să mi se dea, ca să-mi cedeze. Şi-mi amintesc că era... a fost o sărbătoare şi colega ei de cameră a plecat, fiind invitată în oraş (stațiunea balneară era în afara oraşului, iar oraşul se afla la câţiva kilometri) – şi a lipsit toată noaptea. Deci noi am rămas singuri, în doi. Această noapte în care eram noi singuri amândoi, de sărbătoare, poate chiar de 8 Martie, de Ziua femeilor (urmează să precizez), această noapte s-ar fi putut să ne aparţină nouă, s-ar fi putut ca Eu să o posed, nimeni nu ne încurca. Însă acea femeie nu a cedat. Am stat toată noaptea – o noapte de zvârcolire şi de zbucium şi nu s-a întâmplat între noi ceea ce s-ar fi putut întâmpla între un bărbat şi o femeie... Aşa se explică faptul că relaţia noastră a continuat ulterior. Îmi amintesc doar că acea femeie văzând cum mă chinui Eu, cum mă zvârcolesc, cum mă răsucesc din tot trupul, împins de demonul... demonul din mine nesăţios, mi-a spus: „Nu. Eu nu pot... aici... să fac... o treabă ca asta. Lasă că ne întoarcem acasă. Şi acolo o să ne permitem. Aici nu sânt în stare. E un loc strein, este loc necunoscut – eu nu sânt din femeile acelea care să mă dau oriunde unui bărbat. Să mergem acasă. Acolo o să avem... o să avem... o să avem posibilitaea...” Aşa s-a întâmplat, deci, că între noi nu s-a produs ceea ce s-ar fi putut produce – relaţia noastră intimă, - şi asta a rămas pentru acasă. Deci, întorşi acasă, îmi amintesc ca acum, întâlnirile noastre au continuat. Fiind vară ne-am retras o dată într-o dumbravă de pini, într-un loc adânc. Dânsa a adus o pătură ca s-o aştearnă... Aşternută la pământ, ne-am culcat pe acea pătură ca să dăm trupului ceea ce este a trupului, a trupului chinuit... Şi-mi amintesc că acea primă apropiere a fost un fiasco, dar un fiasco... un fiasco strălucit, pentru că am rămas dezamăgiţi – şi eu şi ea, mai ales Ea... Şi atunci dânsa a făcut un gest, acolo, pe loc, ca femeile după actul sexual, eu întristat şi ea întristată, mi-a spus: „Lasă, nu-i nimic... Se întâmplă... Nu suntem noi atât de necunoscători şi neexperimentaţi...” Nu ştiu dacă a folosit termenul: „lasă că vii la mine acasă şi acolo o să fie totul cum se cuvine...” Şi a fost. A fost la dânsa acasă. Şi a fost totul cum se cuvine! Nu dintr-o dată, ci cu timpul. Pentru că o relaţie intimă se stabileşte cu timpul, şi nu din mers, în grabă mare cum o făceau armăsarii şi iepele de la staţiunea balneară... Din zbor, din mers încălecau... Femeia s-a dovedit a fi una aşezată, experimentată... Şi relaţiile noastre au continuat în mod firesc... deci, aşa... Acestă a fost debutul relaţiei mele cu acea femeie... simplă, cu acea muncitoare/sudoare... Nu de la: sudoare, a asuda, ci de la sudoare – a suda! Atenţie la termen! Pentru că o confuzie de termeni poate provoca o confuzie de sensuri, iar confuziile de sensuri sânt cele mai periculoase în comunicarea umană...
Şi acum, după această întroducere, după acest preambul urmează să încercăm o analiză a modului cum au evoluat relaţiile în continuare. Pentru că cunoştinţa noastră a durat, se poate spune un an – un an şi jumătate, poate... da, şi în acest interval de timp s-a produs catastrofa. Ceea ce a fost cu adevărat o catastrofă! În acest interval de timp s-a produs moartea acelui om pe care nu l-am văzut în ochi şi nu l-am cunoscut decât din cele auzite din gura acestei femei... Acel om era soţul ei şi se numea Petre Cenuşă... Vai, ce nu-me: Ce-nu-şă! Doamne, ce nume: Ce-nu-şă! Ce-nu-şă! Ce-nu-şă! Petre Ce-nu-şă! Pe care nu l-am văzut niciodată în ochi. Şi nu l-am cunoscut decât din cele povestite de femeia aceasta. Petre Cenuşă. Petre Cenuşă. Petre Cenuşă. Omul care a murit într-un context, într-o situaţie, într-o împrejurare din cercetarea căreia deduc că a fost rezultatul infiltrării mele în viaţa familiei lui, a vieţii lui. Şi sfârşitul lui rămâne pe conştiinţa mea. Pentru moartea lui sânt Eu cel care răspund în faţa propriei mele conştiinţe şi în faţa lui Dumnezeu...
Aşadar, ce aş putea să spun despre această femeie şi despre soţul ei care se numea, iar apoi... s-a numit Petre Cenuşă? Aminteam anterior că acea femeie a crescut într-o casă de copii – un orfelinat, - rămasă fiind fără părinţi pe timpul foametei din ’46 - ’47. A fost după aceea dată la o şcoală de meserii, unde a învăţat munca pe care a practicat-o ulterior. Şi acolo, în clasele mari, mai... când a venit timpul dragostei, a cunoscut doi băieţi, şi unul dintre aceşti doi băieţi era Petre. Ambii o curtau. Şi ea, tânără fiind, independentă, a ştiut să-şi rezolve în felul ei problemele. Iar eceste probleme erau, se poate spune, de o profunzime psihologică şi o complexitate extrem de interesantă pentru vârsta ce o avea tânăra fată de atunci. Cum veneau când urma să plece din şcoală şi să fie repartizată la muncă într-o întreprindere, aşa cum se obişnuia cu cei crescuţi în orfelinate şi cum urma să-şi rezolve problema familiei, să-şi întemeieze o familie, ceea ce-şi dorise mereu, totdeauna, ca una rămasă fără părinţi, s-a văzut pusă în faţa dilemei: pe care dintre cei doi să aleagă? Pentru că de ea depindea – ea urma să decidă şi Ea ştia să decidă. Din relatările dânsei am reţinut următorul fapt: că băiatul celălalt era ceva mai dur, un caracter autoritar, care pretindea de la Ea, fata, supunere totală şi ascultare, pe când acest băiat, primul, era mai moale la caracter, de firea lui... Şi ea, având experienţa relaţiilor cu cei doi, a decis să-l aleagă pe acesta mai blând, mai blajin, mai moale din fire. De ce? Pentru că mi-a spus o dată următorul caz. „Fixându-mi întâlnire, acel băiat de caracter, m-a întrebat: „Tu de ce faci vorbă cu cutare?” – „Eu i-am răspuns: „Aşa vreau eu.” El mi-a întors vorba: „Tu să nu... tu să nu te mai întâlneşti cu el, că o să fie vai şi amar de tine.” Şi atunci eu i-am spus: „Dar tu, ce? Vrei să-mi dictezi mie?” El atunci: „Tu încă mai ai gură?” Şi – jap! Mi-a trântit o palmă în obraz. Atunci fiinţa mea toată a luat foc, zise femeia despre fata de atunci şi am zis că nu mai vreau să stau de vorbă cu tine, să mai am relaţii şi am hotărât să mă opresc asupra acestuia, asupra lui Petre, care era mai blajin şi se dădea după mine...” Deci, tânăra de atunci l-a ales pe acest bărbat al ei, pe care ea... pe care ea putea să-l conducă... şi să-l poarte cum vrea ea şi căruia i-a născut trei copii. Trei copii. Aceşti trei copii nu au făcut-o să uite dragostea ei pentru acel băiat, care i-a fript o palmă şi ea a continuat să-l iubească în intimitatea ei... atunci acest Petre, văzând că ea, o dată cu anii nu-l uită pe acel prim al ei iubit, a început să bea. Să bea crunt – crâncen! Şi-mi mai povesti femeia aceasta următorul caz: „Fiind în ospeţie la tatăl soţului ei, la socrul ei, acela de multe ori îi reproşa lui Petre: „Măi, Petre, nu mai bea atâta. Măi, Petre, opreşte-te!” Dar acest Petre, vreau să spun, era de meserie şofer. Şi cum se înhâtrea el să bea de să stingă şi în acelaşi timp să lucreze şofer? Şi mai iată un alt episod pe care mi l-a povestit ea, femeia. Atunci când socrul ei, tatăl soţului, a murit, acest Petre a mers la înmormântare, dar acolo atât de mult s-a îmbătat, că nici măcar nu s-a dus să-l conducă pe propriul părinte la groapă...
Aşadar, această femeie era într-o dilemă teribilă. Şi acum mă gândesc că ea îşi reproşa ei înseşi, că de ce nu s-a căsătorit cu acela, primul, care era autoritar, iute, ci s-a căsătorit cu acesta al doilea, pe care ea a crezut că-l va purta cum va vrea ea, dar el s-a dovedit a fi un beţivan, un alcoolic... Şi acum cu aceşti trei copii pe care îi avea ea a ajuns să se îmbonăvească de inimă şi să sufere şi să aibă nevoie de tratamente, de băi cu apă de mare. Cine ştie ce s-o fi gândit ea atunci când m-a întâlnit pe mine? Şi cine ştie ce gânduri o fi avut ea, dar, la sigur că, muncitoare fiind, s-a simţit măgulită în amorul propriu, că, iată, a făcut cunoştinţă cu un om de cultură, un om culturnic, cum spun moldovencele: „Aceştia-s culturnici, nu ca noi, proşti-neînvăţaţi”, deşi ea nu era din cei proşti-neînvăţaţi, avea bun simţ şi o ţinută morală simplă, ţărănească, dar foarte... de un nivel foarte susţinut.
Aceasta ar fi a doua parte a cazului privind relaţiile mele... Familia acestei femei se afla într-o mare derivă... Abia cu timpul am aflat în ce... în ce situaţie am intervenit, dar deacuma era târziu. Era târziu. Eram atras complet de acest... de acest aşa zis roman de dragoste...
Al treilea moment sau a treia secvenţă ar fi că, după primul atac de cord, a survenit al doilea atac de cord. Şi asta la nici un an de zile, când am fost internat în spital... Şi, acolo în spital deacuma (înainte de asta pornisem să lucrez la un subiect, la o carte), aşa că cele ce vor urma în continuare se produc deacuma eu fiind la spital, la tratament... Şi ea, femeia, în afara spitalului... Iar despre cele ce au urmat voi relata... Trec aci peste multe detalii, multe momente, care constituie ambianţa/anturajul acestei probleme/acestui subiect şi, în continuare voi spune că în acea perioadă, când s-a produs cea de-a doua criză de cord, eram într-o stare extraordinar de grea... După cum am spus, fiind în spital, lucram la acel subiect... tot în acel an mă angajasem în scrierea/redactarea unui scenariu de film împreună cu alţi doi colegi şi... văzându-mă integrat a doua oară în acea atmosferă grea, apăsătoare de spital, printre atâţia bolnavi suferinzi, găseam totuţi unele momente mai luminoase, făcând cunoştinţă cu diferiţi oameni care erau ca şi mine suferinzi, dar ceea ce mă preocupa mai mult erau două lucruri. 1) Fosta mea soţie, soţia mea de atunci, simţise în timpul acela că eu am relaţii extraconjugale cu cineva şi începu să caute, să găsească pe acea persoană; a început să facă diferite cercetări/investigaţii şi s-a oprit asupra unei lucrătoare de editură, despre care auzise ea – toată ura şi-o îndreptă asupra acelei lucrătoare de editură. 2) Pe de altă parte, relaţiile noastre intime cu această femeie evoluând, la un moment dat dânsa a rămas gravidă; eu eram în spital şi nu ştiam cum şi de ce şi de unde s-a întâmplat că a mai tăbărât şi această complicaţie asupra mea? Ţin minte că am scris... i-am scris o scrisoare, căci alt contact nu aveam – ea nu putea să vină la mine, - şi acea scrisoare... am ieşit în pijama, aşa, cum eram eu internat în spital... am ieşit s-o duc la o cutie poştală ca să-i transmit un semnal; pasul acesta al meu a fost interceptat de careva dintre surori, care au adus la cunoştinţă medicului curant şi acesta mi-a făcut un perdaf... Dar asta ar fi fost încă ceva. Eu eram atunci în conflict teribil cu soţia mea, fosta, care avusese şi ea o aventură la sanatoriu, pe urmă a căzut în... a nimerit în spitalul de psihiatrie, după care a ieşit, dar am nimerit eu în spital... Copiii erau neîngrijiţi, lăsaţi de capul lor – era o mizerie totală în familie! După toate cele mai vine şi faptul cu sarcina acestei femei cu care aveam relaţii. Atunci eu zvârcolindu-mă să aflu răspuns la întrebarea: Dar ce este omul? Ce e cu acest om? Ce e în el raţiune? Ce e în el animal, sălbătăcie? Am ajuns la concluzia că viaţa nu este dirijată de raţiunea umană, ci este totalmente sub dominaţia instinctului, Şi aci m-am întrebat: Dar instinctul? Ce este instinctul? Şi cum eram o fire care vroia să ajungă la rădăcina lucrurilor, atunci când a ajuns soţia mea la spital, am citit studii/tratate de psihologie, de psihiatrie, am citit cărţi despre schizofrenie... Acum în spital fiind, m-am băgat în studiul problemei: Ce este aia instinct? Ce înseamnă instinct? De unde provine? De unde forţa lor, a instinctelor, atât de covârșitoare asupra vieţii umane? Mergeam la biblioteca spitalului, căutam orice studiu... Ţin minte că am dat peste o anume broşurică, anume aceea care trata problema instinctului... Dar eu însumi, cu mintea mea, de multe ori... pentru că atunci când mă preocupa o problemă, o chestiune... încerc să ajung cu mintea mea la rădăcinile ei şi... parcă au coincis descoperirile mele, concluzia mea cu ceea ce îmi spunea broşurica despre instinct. Acestea erau preocupările mele, dincolo de faptul că pornisem încă în vară, din august, să lucrez la un manuscris, am rugat/am cerut să mi se aducă la spital caietele şi am continuat să lucrez printre momentele grele pe care le aveam, de durere, am continuat să lucrez nopţile, când mă retrăgeam într-un colţ de sufragerie, şi să scriu măcar câteva pagini...
Iată, am ieşit din spital. Relaţiile noastre au continuat, dar deacuma mai puţin frecvent, pentru că era deacuma iarnă şi ne puteam întâlni doar rar. Dar ceea ce s-a produs, s-a produs încă în vară. Soţul acestei femei, care avea trei copii, continua să bea teribil şi ea spunea că nu mai vrea să-l vadă în ochi, nu mai vrea să-l ştie, că îl dispreţuieşte, că din cauza lui ea s-a îmbolnăvit, din cauza lui suferă de inimă, din cauza lui... din cauza lui... În felul acesta ea îşi justifica relaţiile ei cu mine – relaţii de adulter! Eu, la rândul meu, găseam justificări pentru faptele mele de adulter, condamnând-o pe soţia mea care a avut o aventură amoroasă şi care a introdus discordie în familie, din cauza căreia am ajuns să mă îmbolnăvesc şi ea s-a îmbolnăvit... Şi a mai fost acolo un caz când eu am interceptat o scrisoare a acelui bărbat cu care s-a întâlnit soţia mea la sanatoriu şi care îi scria acasă scrisori. Şi eu am pus mâna pe o scrisoare în mod... într-un mod foarte viclean, mergând la poştă, unde scrisoarea era reţinută fiind marcată post restant şi am rugat să-mi dea scrisoarea ca şi cum aş fi venit din partea soţiei... Scrisoarea mi-au dat-o şi eu am făcut cunoştinţă cu conţinutul ei şi asta a fost una din ultimele picături când... după care nu s-a mai putut reface nimic în relaţiile noastre... Astfel soţia a ajuns la spital, o dată la psihiatrie, pe urmă a ieşit... drumurile mele şi conversaţiile pe care le-am avut cu medicii ei au fost un infern! Un adevărat infern! După care a ieşit şi... umbla cu ideea sinuciderii... Prima dată, când am înţeles intenţiile ei suicidare, am chemat urgenţa şi a fost luată la spital... a doua oară ea, umblând pe la medici şi tot îmi spunea şi ameninţa că: „Tot am să fac eu ceea ce vreau să fac! Am să mă omor!”, a doua oară a fost internată, după care şi-a mai revenit, dar a devenit agresivă, pornită împotriva mea... Aşa că în familia mea era un infern, dar nici situaţia ei în familie nu era mai brează. În familia ei realmente s-a produs catastrofa!...
