Nu sunt un eurosceptic şi, fireşte, mă bucură faptul că Moldova a semnat acordul de asociere la Vilnius. Da, e un pas spre Europa, e o realizare, un lucru merituos, dar nici din cale-afară să ne bucurăm nu e cazul deocamdată.
Aud în aceste zile voci puternice, euforice, patetice, care trîmbiţează despre marele succes al Moldovei. Ca de obicei, unii au lăcrimat, covîrşiţi de importanţa evenimentului. S-a patetizat iarăşi pînă la saţietate. M-au nedumerit mai cu seamă nişte oameni care proclamau deja o curîndă unire a Moldovei cu România. Taaare ştim noi să ne bucurăm şi să îngroşăm culorile. Înţeleg emoţiile conducătorilor, dar nu văd de ce mass-media ar trebui să fie copleşită de euforie.
Chestia e că semnarea documentului de la Vilnius e doar un început, iar drumul pe care trebuie să-l parcurgem e foaaaarte lung! Cine ştie dacă vom reuşi! Că avem dorinţa arzătoare e lăudabil, dar ar mai trebui să ne suflecăm mînecile şi să uităm de apucăturile care ne-au otrăvit viaţa din 1991 încoace.
Deocamdată nimeni nu ne spune exact cînd vom obţine regimul liberalizat de vize. Şi dacă o singură ţară din UE nu-l va agrea? De aceea, e mai bine să ne bucurăm şi să lăcrimăm cînd vizele pe bune vor fi abolite. Atunci chiar că va fi momentul oportun pentru ca să dăm frîu liber emoţiilor.
Da, se presupune că în curîndă vreme produsele europene, care ajung pe piaţa moldovenească, vor fi mai ieftine. Dar asta ar putea să însemne că şi în buget vor ajunge mai puţini bani din taxe. Şi dacă evaziunea fiscală şi corupţia vor înflori ca odinioară, produsele astea mai ieftine nu vor modifica din temelie viaţa noastră.
Eu mă întreb: cetăţenii Moldovei sunt gata să renunţe în zilele următoare la mişmaş, la mită, la cumătrism? Ei au de gînd să iasă din fortăreţele lor familiale şi să simtă că fac parte dintr-o societate? Eu nu am un răspuns la întrebările astea. De aceea, şi bucuria exacerbată mi-o amîn pentru alte vremuri…
