Loviţi în plin de valul de sărmăluţe, mititei şi murături, războindu-se cu friptanele şi caneaua butoaielor, captivi în gelatina piftiei şi înotând ca peştişorii aurii în paharul cu vodcă, românii intră de sărbători în letargie. Marea grevă a foamei, care s-a întins în ultimii ani ca pecinginea peste harta sărăciei extreme, ia o pauză. Mai puţin la Pungeşti, Vaslui, la polul sărăciei româneşti, unde câţiva activişti ecologişti şi localnici întâmpină noul an flămânzi, protestând împotriva exploatării gazelor de şist. Este singurul loc unde mai pulsează o arteră a revoltei ultimelor luni şi tocmai acolo vrea să-şi bage Chevron sondele.
Între mahmureli, simţul civic e şi el magnetizat. Manifestaţiile de protest împotriva a 24 de ani de perplexitate civică şi cinism politic au luat pauză. Comemorările tragice ale luptelor de stradă din decembrie 1989 capătă astfel un aer de comedioară postmodernă. Sângele de azi este suc de roşii, gloanţele sunt petardele sau flash-ul aparatelor foto. Victimele schimbă SMS-uri cu impresii şi-şi urcă pozele pe internet după ce-şi cântă eroismul pe-un picior de blog, pe-o gură de Twitter. Într-o prelungire parodică a spiritului eroic din acel început de vremuri, zilele trecute cei câţiva protestatari adunaţi pe net au publicat Proclamaţia de la Bucureşti, un plagiat savant după Proclamaţia de la Timişoara, mult revizuită politic.
Desigur, cei care au pe piele cicatricele ultimelor decenii de proteste s-au învăţat să nu ridiculizeze nicio nemulţumire iar strigătele venite din stradă, la Pungeşti, de pildă, merită toată atenţia de care nu se bucură din partea guvernului şi a preşedinţiei. Numai că cele zece porunci din această proclamaţie par să derive, în mare măsură, din temerea că partidele aflate la putere şi-ar putea consolida şi mai mult dominaţia, iar cele din zona de avarie nu şi-ar mai putea trimite parlamentari la Bruxelles.
Restul se referă la controversatele proiecte de exploatare de gaze şi aur în care semnatarii amestecă, prinşi de frenezia protestului, argumente morale, anticorporatiste, conspiraţioniste şi ecologice. Să piară lumea, dar să supravieţuiască corectitudinea politică! Nimic despre sărăcia celor din Pungeşti sau Roşia Montană şi niciun proiect alternativ care să le îmbunătăţească acestora şi altora ca ei condiţiile de viaţă. Pe principiul sănătos că dacă nu are guvernul soluţii, de ce ar avea particularii care-i cer demisia? Proclamaţia este un compromis între frustrările politice şi cele ecologiste ale unor activişti care văd că le scapă indignarea publică printre degete. Aşa se explică şi balansul periculos între paradoxal şi lipsa de logică.
Textul cere demiterea guvernului şi a preşedintelui, adică organizarea alegerilor anticipate, dar vrea adoptarea de urgenţă a unor legi referitoare la organizarea partidelor sau la adunările publice. Vrea eliminarea pragului de reprezentare electorală, dar şi prezenţa unor oameni oneşti, curaţi, necompromişi în Parlament. Unii dintre protestatarii de profesie se gândesc să-şi organizeze partid, să-i bată pe politicieni în propria junglă conform legilor supravieţuirii. Se vor putea aşeza şi ei „la masa compromisurilor” pe care astăzi şi-au interzis să le facă.
Rămâne de văzut cât sunt de relevante gazele de şist în campania electorală. Cu siguranţă mai puţin decât gazele de luptă. Însă îndemnurile şi scandările de pe reţelele de socializare nu strâng suficient de mulţi oameni pentru a transforma plimbarea digitală de seară într-o revoltă de stradă.
Oamenii preferă, pare-se, să plângă pe umerii unei vadre de vin, pierduţi în ciorba de potroace, pilula lor de a doua zi. Guvernul le-a dat liber să se bucure de pomana porcului, Crăciun şi de toţi sfinţii de până la Bobotează astfel că, deşi n-a căzut zăpada şi nici ger nu prea e, singurii care se revoltă în stradă sunt petrecăreţii şi cei care-şi jelesc în cimitirul din Ghencea mult-stimatul conducător.
S-ar zice că România e locul unde nu s-a întâmplat nimic, o periferie europeană depopulată, unde puţinii rămaşi vor să părăsească de pe 1 ianuarie corabia şi pe cârmaci ducându-se să trăiască bine în ţări cu venit minim garantat cât salariul semestrial al unui profesor cu vechime. Oraşele au înţepenit în chiciură, străzile sunt pustii şi ţara în ceaţă. Perdele de ceaţă, pentru că politicienii s-au întors cu faţa către populaţie, să-i ţină discursuri festive, s-o aburească, s-o îmbete cu gramatica şi logica lor aproximativă.
Un semn că cezaropapismul românesc n-a murit, ci s-a transformat este şi faptul că sărbătorile religioase sunt folosite pentru şantajele sentimentale ale oficialilor. Pe parcursul unui an, Naşterea sau Învierea Domnului se transformă în pivotul unui întreg discurs populist iar în jurul lor gravitează fragmente de program politic, promisiuni mieroase, lacrimi trucate, bezele şi îmbrăţişări. Cine nu cade otrăvit de discursurile cădelniţate din înaltul tribunelor se îmbolnăveşte de diabet. După un an în care problemele oamenilor au fost mereu pe ultimul loc al agendei, uneori eliminate de la bun început, actorii politici joacă marea scenă a credincioşiei şi-şi dau ochii peste cap, pătrunşi de spiritul Crăciunului. Cadoul lor pentru români, înainte de majorarea preţurilor la energie, benzină, utilităţi, este o declaraţie de amor fatal care pe cei mai sensibili îi sperie de moarte şi-i face să-şi pregătească bagajele.
De aceea politicienii şi-au câştigat cu asupră-de-măsură un cadou de Crăciun: o organizaţie formată din sute de jurnalişti din 19 ţări a recunoscut meritele Parlamentului României în promovarea neabătută a corupţiei şi a criminalităţii, acordându-i premiul de Persoana anului 2013, la aceste capitole. Cine spune că nu putem da lecţii altora?
Nu ştiu cum e la alţii, dar, în absolut, a fost un trofeu câştigat pe drept, premiind perseverenţa, subtilitatea, profunzimea la care au ajuns corupţia şi actele penale ale demnitarilor. Legiuitorii au trudit susţinut, ca o mare familie, pentru a-l câştiga. Şi-au votat legi care permit dezvoltarea armonioasă a corupţiei la toate nivelele. Au dat o şansă penalilor de partid punându-i pe listele electorale şi ameţind Codul Penal, să le dea nemurire şi imunitate la anticorupţie. Însă acelaşi premiul l-ar fi meritat din plin şi familia şi prietenii preşedintelui care s-au boierit cu ajutorul uriaşelor împrumuturi luate de la o bancă de stat într-o perioadă în care populaţia a sărăcit peste poate.
Este o stratagemă pe care oamenii preşedintelui au repetat-o de nenumărate ori gajând un împrumut cu altul, într-o schemă Ponzi clădită pe umerii furnicuţelor care cotizează din greu, dar care nici nu se pot apropia de bănci din cauza condiţiilor draconice de împrumut şi a dobânzilor nesimţite. L-ar fi putut primi, deopotrivă, şi judecătorii de la Curtea Constituţională, o organizaţie criptopolitică pusă de multe ori la munca de jos, să rupă la comandă picioarele legilor neagreate de partidele care i-au propus pe judecători.
De asemenea, administraţia centrală care s-a jucat din nou cu banii publici pentru autostrăzi şi şosele, dar şi cu Fondul la dispoziţia guvernului pe care l-au golit după ce au făcut pe moşi Crăciunii la Patriarhie, cadorisind biserica ortodoxă cu 10 milioane de lei. „Sistemul”, în general, indiferent de definiţie, merită locul întâi cu coroniţă pentru corupţie şi criminalitate. Pentru că încurajează alianţele între poliţişti, judecători, procurori, politicieni şi interlopi. Între traficanţi, prefecţi, parlamentari. Între securişti, foşti politruci comunişti, revoluţionari de profesie şi activişti din ONG-uri. Iar când sunt prinşi de raza reflectoarelor sau când graba lor înfometată îi trădează, aceştia aruncă responsabilitatea în cârca celorlalţi.
Ambiguitatea morală i-a făcut pe toţi laureaţii Premiului pentru corupţie să se pretindă eroi ai luptei împotriva monştrilor din subteranele societăţii şi victime ale hărţuielii politice sau ale vremurilor grele. Mai sunt unii naivi gata să le plângă de milă, chiar dacă singurele victime ale războiului politic sunt chiar ei, cei zidiţi în scutul uman cu care se apără politicienii încăieraţi.
