... a fost şi un an al pierderilor, nu le voi pomeni aici pe toate, ci doar pe acelea care m-au marcat în mod aparte – Alexandru Muşina (+ 19 iunie), Dumitru Matcovschi (+ 26 iunie), Victor Bucătaru (+ 12 august), Eugen Cioclea (+ 8 octombrie), Titus Jucov (+ 18 noiembrie). Despre câţiva dintre „marii dispăruţi” am scris, pe alţii i-am petrecut pe ultimul drum în tăcere; a fost ca şi cum, odată cu vânătoarea macabră din Pădurea Domnească, despre care s-a aflat la început de an, gheunoaia a tot vestit sorocul, pe la casele unor oameni încă-n putere şi care s-au dus, vai! înainte de vreme.
Abia dacă am trecut pragul lui 2014, că de la Bucureşti vine o veste năucitoare – chiar pe 1 ianuarie s-a prăpădit poetul Traian T. Coşovei (născut pe 28 noiembrie, 1954), unul din liderii Generaţiei ’80, carismaticul dandy al Cenaclului de Luni, unul din cei „patru muşchetari” ai Aer-ului cu diamante, ed. Litera, Bucureşti, 1981, şi cel de-al doilea dispărut (după Ion Stratan; 1955 – 2005) al antologiei ce făcea epocă, la vremea respectivă. Colac peste pupăză – şi nu de salvare, ci… de pomană! –, editura Tracus Arte tocmai îi anunţa pentru 2014 o antologie de autor, la 60 de ani, în seria inaugurată de – şi aici mă trece cu fiori pe şira spinării – antologia altui optzecist notoriu, Alexandru Muşina, care şi el ar fi împlinit 60 de ani în 2014. Asta da, coincidenţă!
În cea de-a 9-a zi a anului nou, mi s-au zvântat lacrimile lui 2013, dar tot mai duc la ochi prosopul flauşat al unui poem marca Traian T. Coşovei, pe care vă las să-l descoperiţi în linişte.
* * * * * * *
Traian T. COŞOVEI
Poemul
A venit vremea să-mi adun singurătatea ca pe o sumă mică
de bani.
A venit vremea să-mi termin poemul.
Strigătele s-au
isprăvit, marile ploi sunt şi ele pe sfârşite.
Departe, peste oceane de sticlă
cascada genunchilor tăi se sparge de stânci.
Acum va trebui să-mi termin şi eu poemul –
ca să pot să trăiesc
va trebui să-l închei ca pe o veche uniformă militară;
va fi ca şi cum voi pleca într-o lungă călatorie.
Voi închide uşa, voi scrie pe ziduri cu sânge de miel,
voi bate în cuie fereastra – dâre groase de var voi trage pe garduri,
îmi voi umple trupul cu grăsime de urs mă voi bâlbâi groaznic.
Acum, numai să pun drugul la uşă –
numai să deschid robinetele casei, să sting lumina;
El trebuie să apară, trebuie să fie prin apropriere.
Mă voi tunde garcon, îl voi vâna fără milă.
Fără milă voi smulge poşeta bătrânei de la subsol
voi răscoli în întunericul ei mirosind a lavandă
voi călca în picioare scrisorile de pe front,
poliţele de asigurare;
El trebuie să fie aici!
Voi căuta în dulăpiorul de medicamente,
cu foarfecele îi voi decupa fotografia –
cu foarfecele îmi voi face loc prin mulţime,
cu foarfecele bătrânei doamne îmi voi decupa
o casă, o iubită, un vis.
Dar el este pe aproape – o simt –
pentru blana acestui poem sunt în stare să-mi uit prietenii,
să-mi vând sufletul să-mi vopsesc, încet, faţa
cu cenuşa marilor biblioteci ale lumii!
A venit în sfârşit vremea să-mi termin şi eu poemul.
Acum, chiar acum (numai puţin, vă rog – înca puţin, vă implor)
cu poemul acesta îmi voi câştiga viaţa.
El a şi fost, poate a şi trecut.
Lasaţi-mă numai să-l încep.
Lasaţi-mă numai să-l termin.