Ultimul an de viata al lui Lenin nu a fost altceva decat o continua agonie. Izolat intr-o vila devenita un fel de spital, o fosta resedinta nobiliara situata in afara Moscovei, Lenin era de fapt prizonierul informatiilor filtrate de trimisul conducerii bolsevice, membru al Biroului Politic si responsabilul cadrelor partidului, revolutionarul de origine georgiana Iosif Vissarionovici Djugasvili, zis Stalin, iar pentru prietenii apropiati, Koba.
In „Scrisoarea catre Congres” din decembrie 1922, Lenin ceruse schimbarea lui Stalin din functia de secretar general. Documentul a fost citit in plen, s-a decis sa fie tainuit, negat, in fond ignorat. Puterea lui Lenin incetase. Sigur, i se inchinau poeme, i se scanda numele, dar nu mai era el acela care hotara asupra marilor directii politice. Sa spunem din capul locului ca toate insitutiile-cheie ale sistemului totalitar erau de-acum create, instalate, puse in functiune. In anii urmatori, avea sa se petreaca radicalizarea lor, exacerbarea logicii exclusiviste, genocidare a bolsevismului.
Discipolii lui Lenin au preferat sa-l mentina pe Stalin intr-o pozitie cruciala in partid. Cu foarte putine exceptii, nu au inteles la timp ca acela care controleaza cadrele controleaza partidul, deci intregul sistem. Cand au realizat acest lucru, era prea tarziu. Vechii bolsevici au fost eliminati din pozitiile cruciale, emasculati politic, inlocuiti cu oameni-robot gen Kaganovici, Malenkov, Mehlis si Ejov.
In 1929, Stalin a declansat „revolutia de sus in jos”, a pus in practica programul militarist al revolutiei preconizat de Troțki, minus propunerile acestuia de democratizare interna a partidului. Opozitia ultimului Lenin in raport cu birocratizarea tot mai asfixianta a fost programatic desconsiderata. Leninismul a fost sacralizat si mumificat spre a legitima apetitul de putere al nomenclaturii profitocratice.
In clipa mortii lui Lenin, la 21 ianuarie 1924, se dadea o lupta surda, insa atroce, intre cei care voiau sa-i mosteneasca mantia. Stalin s-a aliat cu Lev Kamenev, seful organizatiei din Moscova a partidului comunist, adjunctul lui Lenin in fruntea Consiliului Comisarilor Poporului si cu Grigori Zinoviev, liderul organizatiei bolsevice din Petrograd si presedintele Cominternului (Internationala a III-a, infiintata in martie 1919). S-a format prima troika a epigonilor, compusa din Stalin, Zinoviev si Kamenev. Ceea ce-i unea era ostilitatea in raport cu Lev Troțki, membru al Biroului Politic, comisar al poprului pentru aparare si „cel mai stralucit membru al CC” (cum l-a numit Lenin in amintita „Scrisoare catre Congres”, in fapt testamentul sau politic). Inca din 1923, deci inca din timpul vietii lui Lenin, Zinoviev lansase campania de aparare a leninismului impotriva „devierii troțkiste”. Era o fanstama politica menita sa-l demonizeze pe Troțki.
Cultul leninismului era sustinut si de grupul lui Nikolai Buharin, directorul „Pravdei” si unul dintre ideologii de varf ai partidului. I se reprosa lui Troțki non-bolsevismul sau din trecut, radicalismul internationalist socotit iresponsabil si aventurist, presupusa neincredere in fortele interne din URSS de a construi cu succes socialismul. Stalin a pozat in personaj modest si sobru. Zinoviev si Kamenev au fost convinsi ca il pot controla ori macar modera. S-au inselat teribil. Troika s-a dezagregat in 1925. Zinoviev si Kamenev, candva cei mai apropiati camarazi ai lui Lenin, aveau sa moara amandoi executati in urma primului proces-spectacol de la Moscova, in vara anului 1936. Procurorul Andrei Vîșinski urla ca un posedat cerand impuscarea „cainilor turbați".
Discursul lui Stalin de la ceremonia funebra in memoria lui Lenin este o piesa antologica din istoria comunismului mondial. Era sansa lui Koba de a se afirma public drept succesorul celui disparut. Divinizarea cultica a lui Lenin devenea patul germinativ al logocratiei comuniste in care cel care avea sa devina genialissimul generalissim era plasat pe post de apostol, vicar, pontifex maximus. Mitul partidului infailibil, invincibil si indivizibil era substanta vitala a unei hierocratii seculare.
Orice tentativa de a fragmenta conducerea partidului devenea automat un act de mizerabila, abominabila, odioasa tradare. Aceste teme sunt repetate obsesiv in juramantul lui Stalin. Se poate spune ca in acel text este configurata, in nuce, esenta evangheliei staliniste. Litania se deruleaza intr-un crescendo aproape insesizabil indaratul aparentei monotonii discursive. Revin, la fiecare inceput de paragraf, cuvintele: „Parasindu-ne, tovarasul Lenin ne-a poruncit...” Se propune astfel imaginea unui Lenin nemuritor, care ne-a parasit temporar ca prezenta fizica, dar care ramane aici si acum ca prezenta vie a unei absente temporare. Intr-o miscare ideologica materialista ajungea sa triumfe un spiritualism care te trimite cu gandul spre superstitiile Evului Mediu. Nu trebuie sa impartasesti viziunea unui Isaac Deutscher despre bolsevism pentru a fi de acord ca stalinismul este o combinatie de marxism si magie primitiva.
Lev Troțki, aflat la tratament in Caucaz, n-a participat la ceremonie. I s-a sugerat, spune el in autobiografia sa, de catre triumviri, ca n-ar fi suficient timp pentru a ajunge la Moscova. In realitate, era important pentru ei ca transferul simbolic al carismei leniniste sa se deruleze in absenta arhi-rivalului, a celui care trebuia compromis si neutralizat. Troțki era pentru Stalin opusul propriei viziuni despre revolutionarul de profesie: cosmopolit, politglot, cu imense lecturi literare si filosofice, jurnalist briliant, orator electrizant. La polul opus, Djugasvili era intunecat, introvertit, taciturn, suspicios. Ca si Lenin, Troțki facea parte din acea fraternitate internationala a socialistilor din Europa Centrala despre care a scris memorabil Hannah Arendt intr-un eseu dedicat Rosei Luxemburg. Traise in Vest, ii citise pe Goethe, Schiller, Heine si Marx in original. Superioritatea sa era insa aparenta, fragila, indoielnica. A gresit catastrofal subestimandu-l pe Stalin, numindu-l suprema mediocritate din Comitetul Central. Aroganta narcisista avea sa-l coste pe Trotki puterea si viata.
In „Juramantul” sau, Stalin accentua exact temele care il vor face sa invinga in lupta pentru putere: „Parasindu-ne, tovarasul Lenin ne-a poruncit sa pastram ca pe lumina ochilor unitatea Partidului. Iti juram, tovarase Lenin, ca vom indeplini porunca ta fara sovaire!”. Apoi: „Parasindu-ne, tovarasul Lenin ne-a poruncit sa aparam si sa intarim dictatura proletariatului. Iti juram, tovarase Lenin, ca nu vom precupeti niciun efort spre a indeplini intru totul porunca ta!” In fine: „Parasindu-ne, tovarasul Lenin ne-a proruncit sa ramanem credinciosi principiilor Internationalei Comuniste. Iti juram, tovarase Lenin, ca nu ne vom cruta vietile spre a intari si largi uniunea tuturor oamenilor muncii din intreaga lume--Internationala Comunista!” (v. T. H. Rigby, editor, „Stalin”, Englewood Cliffs, N.J.: Prentice Hall, 1966, p. 40). Sa notam ca Stalin i se adreseaza lui Lenin la timpul prezent, sugerand ca , asa cum se spunea intr-un slogan faimos, „Lenin a fost, Lenin este, Lenin va fi”.
Oratia funerara a lui Djugasvili consacra naratiunea hegemonica a imortalitatii lui Lenin, premisa a noului mit, cel al genialitatii lui Stalin. Pe scurt, cat timp ne calauzim dupa busola leninismului, vom sti sa distingem intre bine si rau, intre Nord si Sud, intre drumul spre triumf si cel spre dezastru. Steagul leninismului este unul atotbiruitor.
Exista un consens al marilor biografi ai lui Stalin, de la Boris Souvarine la Robert C. Tucker, ca fiecare dintre aceste angajamente rostite cu devotiune quasi-religioasa, avea sa fie abandonat, abjurat si incalcat cu nesfarsit cinism. Dar acest lucru nu inseamna ca, atunci cand si-a rostit cuvantul de adio, Stalin mințea. In mintea sa, probabil, el a ramas loial pana la moarte credo-ului infrigurat din acel ianuarie al marii despartiri, absolutismului mistic al partidului de avangarda, instrumentul predestinat sa salveze umanitatea.
