Zăpada căzută într-un târziu de iarnă a transformat România într-o zonă crepusculară. Este toată albă şi fantomatică, dar spectrele pe care le vedem dincolo de perdelele de omăt ne bântuie realitatea. Viaţa continuă şi în aceste condiţii extreme chiar dacă e o viaţă de bacterie. Plapuma de zăpadă e suficient de lungă pentru a acoperi nu doar urmele marilor tunuri cum ar fi memorandumul semnat de guvern pentru ştergerea unei datorii de 400 de milioane de dolari din conturile Rompetrol, sau banii risipiţi pe nişte deszăpeziri imaginare, ci şi paşii celor mai recenţi puşcăriaşi de partid şi de stat. Am avut noroc de astă dată cu justiţia. Dacă judecătorii ar fi zăbovit ceva mai mult, poate că-i găseam pe noii ocnaşi pe listele alegerilor europene. Deşi dacă urmăreşti libertatea antreprenorială şi de expresie a puşcăriaşilor Gigi Becali şi Adrian Năstase chiar că ajungi să crezi că gratiile şi zidurile se spiritualizează şi că s-ar putea imagina un vot electronic din solitarul de la Jilava.
Miroase a praf de puşcă. Vremea a primit denumirea unor coduri militare de alertă, iar autorităţile le-au declarat război total oamenilor de zăpadă. E drept că viaţa bate filmul şi că, în realitate, Bucureştiul ( şi nu numai el) a fost înzăpezit mai degrabă de birocraţie şi incompetenţă, de nepăsarea şi şmecheria care au mutat troienele dintr-o parte într-alta, pentru că, nu-i aşa? „Cine face şi desface/Toată ziu-are ce face.” Trotuarele au fost abandonate voluntariatului public, întrucât generează mereu dispute de drept funciar între primărie şi asociaţiile de locatari. Astfel că mare parte din zăpadă a rămas la faţa locului şi drumurile zilnice seamănă cu o escaladă montană.
Legile dinamicii funcţionează perfect pe suprafaţa alunecoasă a realităţii: utilajele împing mormanele de zăpadă în parcări, peste maşini, iar şoferii răspund cu o forţă egală de semn contrar, aruncând zăpada la loc în stradă pentru a-şi descarcera vehiculul. Când nu îngroapă cu ea celelalte maşini din parcare, pentru că, tot fizica o spune, două obiecte nu pot sta simultan în acelaşi loc. Uneori te întrebi dacă zăpada şi viscolul nu au fost inventate pentru a regla deficitul de cont curent din buzunarele bugetarilor supremi. Zăpada sau inundaţiile, seceta sau viiturile sunt condimentele fără de care conducătorii unei ţări pioase nu pot concepe guvernarea.
Oamenii simpli, hipnotizaţi de aceste catastrofe, nu mai mişcă un deget să se apere de ele, sfidând legea conservării şi alte legi penale. Iar dacă ar fi uitaţi sub nămeţii de zăpadă, s-ar jelui ca Iov că au fost abandonaţi de pronia cerească. La rândul lor, regizorii acestui spectacol trebuie să-şi sperie audienţa cu zăpada văzută la televizor şi s-o descânte cu ordinele date la videoconferinţele cu prefecţii unde controlează ca nimeni alţii jocurile de strategie şi putere. Să le arate cine e stăpânul stihiilor. Că nu opoziţia te scoate din zăpadă.
Opoziţia e ocupată, se înmulţeşte prin sciziparitate. Decizia tribunalului de a aproba înfiinţarea Partidului Mişcarea Populară, rezultat al amorurilor interzise din cămările Palatului Cotroceni şi controlat de foştii consilieri prezidenţiali, a rupt rănile Partidului Democrat Liberal de unde migrează hemoragic diverşi strigoi politici care nu s-au împăcat cu rezultatul alegerilor interne din primăvara trecută. Încet-încet, noul partid speră să demonteze pietrele preţioase ale coroanei, să le lase foştilor colegi doar tinicheaua ei. Ironia sorţii face ca tocmai cei care şi-au abadonat tovarăşii de drum să vorbească despre loialitate şi principii.
Scenariul era de multă vreme pus la punct, drept dovadă că nimeni nu dezertează la noul partid pentru a deveni membru umil. Cu toţii se văd pe listele de europarlamentare, în fruntea partidului, candidaţi la preşedinţie şi factori de coagulare ai dreptei. Ar fi bine s-o coaguleze repede că moare de şoc hemoragic. Pofta pentru noua felie de prăjitură nu e domolită nici de faptul că glazura şi crema sunt pline de urmele preşedintelui. Sau poate chiar aceste urme stârnesc apetitul. Fundaţia Mişcarea Populară a fost înfiinţată de fiica mai mare a preşedintelui, latifundiara Ioana, după ce lui Traian Băsescu a ratat chinta regală în PDL. Înţepat în şira spinării de fostul ayatolah, PDL nu putea decât să privească paralizat cum e canibalizat la lumina zilei şi cum i se recoltează organele de partid pentru a fi refolosite în noua maşinărie politică a preşedintelui. Prin culisele fundaţiei au trecut mulţi dintre cei care acum îşi rup carnetul de partid şi i-l aruncă în faţă lui Vasile Blaga, iubitul conducător de până mai ieri. Au intrat pe uşile din spate iar acum îi salută din mers pe naivii care le-au crezut jurămintele de dragoste. Această despărţire a apelor i-a tulburat pe cei care, până anul trecut, cântau unitatea de monolit a partidului.
Gramatica lor s-a surpat, prinzându-le sub dărâmături toate ideile primite de-a gata. Doar cei rezistenţi ca tovalul pot ieşi acum scuturându-şi aripile albe, spălaţi, prin botezul noului partid, de păcatele celui vechi. Prin acest proces de reconversie, oamenii sunt spălaţi ca banii mafioţilor şi investiţi într-o nouă afacere cu aer de legitimitate. Printre aceste rufe de familie se vede tot mai clar cât valorează preocuparea preşedintelui Băsescu (tatăl, mama şi naşul noului partid) când e vorba despre revizuirea Constituţiei. Şi-a pus-o sub picioare să pară mai înalt. Să nu-şi murdărească tălpile. A abuzat-o stăruitor spunând că vrea să-i testeze limitele. Iar în ultimele zile i-a pipăit limitele mai mult decât în toţi anii precedenţi, de a lăsat-o vlăguită în tranşeele luptei cu stihiile. Acum chiar că trebuie schimbată.
De pildă, a intrat în controverse cu Cătălin Predoiu, candidatul PDL la prezidenţiale, cel de care se declara amorezat când l-a confirmat ca ministru al justiţiei în cabinetul Boc. Cel pe care l-a şi pus, două zile, prim-ministru - să-i ţină cald orgoliul şi fotoliul lui Mihai Răzvan Ungureanu. S-au răcit când Vasile Blaga a fost reales la al cincilea congres. Iar când fiul său spiritual, Gheorghe Falcă, a pierdut competiţia pentru prezidenţiale în faţa lui Cătălin Predoiu, preşedintele s-a făcut foc şi pară înfierându-l pe autorul Codurilor penale. E drept că abia le-a semnat, dar acum se dezice de Satana, ba chiar îi cere premierului Ponta imperios să demonstreze că e anticorupt şi să modifice articolul 140 din Codul de procedură, cel referitor la supravegherea celor bănuiţi de fapte penale. Este un articol dubios, legat de un subiect care i-a scos pe români în stradă acum 24 de ani: cel al monitorizării vieţii private a celor suspecţi de fapte penale.
Preşedintele luptă pentru circulaţia informaţiei de la omul obişnuit către procuratură şi serviciile secrete, să se poată bucura cu toţii de dreptul de a fi bine informat, aşa că vrea ca interceptările să aibă loc înainte de punerea sub urmărire penală. Procurorii ar trebui să aibă dreptul să facă aceste interceptări la cea mai mică bănuială, nu ca în codul pe care tocmai l-a aprobat preşedintele, în care e prevăzută mai întâi începerea urmăririi penale şi abia apoi căpuşarea cu microfoane a urmăritului. O fi bine, o fi rău? În principiu, interceptările ar trebui făcute fără înştiinţarea celui urmărit ca să nu se transforme în teatru la microfon. Însă cine ne garantează buna credinţă a monitorizării? Trebuie să credem că procurorii păstra sfânta taină a involuntarelor spovedenii? Nimic din realitate nu ne îndreptăţeşte s-o facem. Interceptările telefonice s-au transformat într-un bun al întregului popor şi cine n-a ajuns să le deteste pe vremea comuniştilor pare azi dependent de ele. Chiar în aceste zile au apărut interceptările convorbirilor telefonice ale unui politician mituit cu o sticlă de whisky şi patru salarii minime şi cele ale unei soţii ministeriale cu mari carenţe de etică şi gramatică. Până acum, în multe cazuri-cheie, suspiciunile procurorilor au servit de minune marilor dezvăluiri de presă. Nu a mai contat că e vorba despre urmărire penală sau despre o simplă bănuială. Cum ar putea pierde procurorii (în viziunea unora, singurii garanţi ai justiţiei) tocmai pârghia bănuielilor şi a suspiciunilor, adică prezumţia de vinovăţie pe care se întemeiază articolul 140 în versiunea pe care-o doreşte azi preşedintele Băsescu? Nu e de mirare că procurorii (avocaţii acuzării, adică) au fost primii care au protestat împotriva noului cod spunând că această procedură avantajează apărarea, adică pe cei care sunt, din principiu, vinovaţi şi, prin urmare, monitorizabili. Iar indignarea lor e de înţeles, ricanează adversarii preşedintelui Băsescu. Păi cum ar mai putea fi ridiculizaţi adversarii dacă discuţiile lor private nu mai sunt decartate în presa de partid şi de stat? Din ce s-ar mai hrăni linşajele de presă?
A investigat cineva cum sunt drenate de trufandale dosarele de urmărire că ajung oamenii să fie condamnaţi înainte de decizia judecătorească? Adevăratul stăpân al zăpezii e cel care-şi acoperă sub nămeţi adversarii şi, odată cu aceştia, propriile urme până la ei, transformând democraţia românească într-o crimă aproape perfectă.
