La moldoveni o vorbă veche spune că gospodarul se vede de la poartă, iar gospodina de cum intri pe ușă. Un alt element de o mare importanță la moldoveni sunt gardurile, care din an în an se schimbă parcă odată cu moda. Am fost amuzat data trecută cînd am fost acasă, că undeva la o margină de drum se propuneau spre vînzare și „euro-garduri”. Nu îmi prea pot imagina cum arată acestea, dar denumirea la sigur stîrnește un mare interes consumatorilor de acasă.
În Statele Unite noțiunea de gard și poartă au fost atît de mult „simplificate” și aduse la simbolic, încît aproape că nu le vezi prin prejurul caselor. Și chiar dacă zărești ceva îngrădit, atunci este ceva improvizat din mărăcini și arbuști. Cel puțin astfel de gard am văzut prin părțile Princeton-ului. Rareori vezi un gard din plasă de fier ca acasă - poate doar în jurul stadioanelor.
Lipsa gardurilor din jurul caselor de aici îmi inspiră un sentiment de insecuritate, pentru că cu greu îmi pot închipui să locuieși într-o casă la sol, care să nu aibă gard și poartă. Poate că este din cauza gardurilor de doi metri de acasă, după care se aude lătrînd un cîine de rasă, care s-au fixat în mintea mea ca un fel de etalon care oferă multă siguranţă celor ce locuiesc după gard.
Pe de altă parte, lipsa gardurilor la americani poate că este o expresie a libertăţii în care ei se scaldă şi cu care noi cei veniţi din Europa de est cu greu ne putem obişnui. Probabil că încă preferăm să trăim cu frica în sîn şi să ne ascundem după garduri cît mai imense. Aceasta, cît nu ar părea de paradoxal, s-ar putea întîmpla să fie într-o anumită măsură anume din cauza insecurităţii pe care o simţim. Adică oamenii îşi fac garduri cît mai înalte şi trainice de parcă ar construi fortificaţii în faţa insecurităţii şi pericolelor care le simt că ar veni din sînul societăţii.
Există, totuşi, o poveste de familie, care mă inspiră mai mult: bunelul meu, de exemplu, cît nu ar fi de straniu, a trăit toată viaţa fără poartă şi chiar dacă se mai întîmpla să-i dispară vreun mieluţ sau cocoş din ocol - nu făcea mare caz din aceasta şi spunea, probabil cu o doză bună de ironie, că s-ar putea să-i fi trebuit (celui care a furat). Lipsa porţii nu l-a încurcat deloc pe bunelul Dumitru, să-i fie țărîna ușoară, să ajungă la o venerabilă vîrstă de 85 de ani și împreună cu bunica Ecaterina să-i așeze bine la casele lor pe toți cei 11 copii. Poate ar trebui să renunţăm și noi la porţi?
În decembrie, de Sf. Andrei, la moldoveni, cel puţin în satul meu natal, este obiceiul de a fura porţile. Nu ştiu originea acestui obicei, dar cred că este o bună ocazie de a strînge toate porţile care ar servi de minune obiectul unei expoziţii extraordinare. Şi dacă renunţăm la porţi, atunci poate că intră în ogrăzile de acasă mai multă libertate şi scăpăm de frica de a ne baricada.
În Statele Unite noțiunea de gard și poartă au fost atît de mult „simplificate” și aduse la simbolic, încît aproape că nu le vezi prin prejurul caselor. Și chiar dacă zărești ceva îngrădit, atunci este ceva improvizat din mărăcini și arbuști. Cel puțin astfel de gard am văzut prin părțile Princeton-ului. Rareori vezi un gard din plasă de fier ca acasă - poate doar în jurul stadioanelor.
Lipsa gardurilor din jurul caselor de aici îmi inspiră un sentiment de insecuritate, pentru că cu greu îmi pot închipui să locuieși într-o casă la sol, care să nu aibă gard și poartă. Poate că este din cauza gardurilor de doi metri de acasă, după care se aude lătrînd un cîine de rasă, care s-au fixat în mintea mea ca un fel de etalon care oferă multă siguranţă celor ce locuiesc după gard.
Pe de altă parte, lipsa gardurilor la americani poate că este o expresie a libertăţii în care ei se scaldă şi cu care noi cei veniţi din Europa de est cu greu ne putem obişnui. Probabil că încă preferăm să trăim cu frica în sîn şi să ne ascundem după garduri cît mai imense. Aceasta, cît nu ar părea de paradoxal, s-ar putea întîmpla să fie într-o anumită măsură anume din cauza insecurităţii pe care o simţim. Adică oamenii îşi fac garduri cît mai înalte şi trainice de parcă ar construi fortificaţii în faţa insecurităţii şi pericolelor care le simt că ar veni din sînul societăţii.
Există, totuşi, o poveste de familie, care mă inspiră mai mult: bunelul meu, de exemplu, cît nu ar fi de straniu, a trăit toată viaţa fără poartă şi chiar dacă se mai întîmpla să-i dispară vreun mieluţ sau cocoş din ocol - nu făcea mare caz din aceasta şi spunea, probabil cu o doză bună de ironie, că s-ar putea să-i fi trebuit (celui care a furat). Lipsa porţii nu l-a încurcat deloc pe bunelul Dumitru, să-i fie țărîna ușoară, să ajungă la o venerabilă vîrstă de 85 de ani și împreună cu bunica Ecaterina să-i așeze bine la casele lor pe toți cei 11 copii. Poate ar trebui să renunţăm și noi la porţi?
În decembrie, de Sf. Andrei, la moldoveni, cel puţin în satul meu natal, este obiceiul de a fura porţile. Nu ştiu originea acestui obicei, dar cred că este o bună ocazie de a strînge toate porţile care ar servi de minune obiectul unei expoziţii extraordinare. Şi dacă renunţăm la porţi, atunci poate că intră în ogrăzile de acasă mai multă libertate şi scăpăm de frica de a ne baricada.