Un raport al Comisiei Europene susţine că guvernele ţărilor est-europene au încălcat cel mai adesea drepturile omului prin excesivele măsuri de austeritate adoptate. Măsuri prin care, se zice, guvernele au luat de la săraci să dea la bogaţii din regiile autonome, companiile cu capital de stat sau de partid, îmbunătăţind statisticile la capitolul milionari bugetari. E un adevăr pe care mulţi l-au spus cu jumătate de gură, cât să nu fie acuzaţi de complicitate, dar nu suficient de clar, pentru că ar fi otrăvit bazinele electorale, omorând puietul şi gonind rechinii partidelor.
Mecanismul provocării şi exploatării economice a crizelor, brevetat de multă vreme, merge ca uns şi a umplut puşculiţele partidelor trecute pe la putere, chiar dacă păta astfel cu sânge nevinovat coperta programului economic. Guvernul s-a apărat de vârfurile de sarcină ale crizei cu scutul uman al plătitorilor de impozite, invocând interesul general pe care-l parazita, însă, discret. Statul s-a spălat pe mâini de aceste abuzuri, arătând că e gata de altele. A acumulat astfel miliarde de lei din înjumătăţirea salariilor bugetarilor, anularea sporurilor legale, creşterea abuzivă a taxelor, risipirea oarbă a fondurilor europene şi modelarea bugetului după chipul şi asemănarea lăcustelor de la conducere, fiind mereu preocupat să-şi mulţumească clienţii.
Uniunea Social Liberală şi-a tăiat calea către putere promiţând că va pune capăt acestor nedreptăţi. Se angaja să folosească ţepele pe care guvernele anterioare promiteau, prin vocea actualului preşedinte, să le ridice în faţa clădirii guvernului. N-a fost să fie. Între timp ţepele s-au uzat moral. Le mai aruncă unii retoric, prin discursuri şi, din când în când, sunt folosite didactic şi haotic, pentru a face vizibil vreun demnitar sau vreun funcţionar de nivel inferior, ridicat cu furcile în aplauzele opiniei publice care se distrează cum poate în vreme de criză. În fapt nu s-a schimbat mare lucru. Angajaţii companiilor de stat continuă să ia salarii mai mari ca pe Wall Street, iar statul tâlhăreşte cu acte în regulă salariile, pensiile şi alocaţiile sub pretextul păstrării marilor echilibre financiare.
Însă această preocupare ceasornicărească este selectivă. În pragul noului an Victor Ponta se lua la trântă cu Fondul Monetar Internaţional pentru a creşte accizele la petrol, transformându-l pe preşedintele Băsescu, adversar din nevoi electorale al acestei măsuri, în personajul pozitiv al unei scenete satirice. La urma urmei, însuşi Traian Băsescu era cel care anunţa în 2010 măsurile de austeritate care au reprezentat sinuciderea electorală a Partidului Democrat. El spunea că s-a terminat huzurul şi că numărul bugetarilor, metastaza economiei, cum îi eticheta el pe-atunci, trebuie să scadă cu un zero. La fel şi sporurile, beneficiile, premiile financiare şi alte cheltuieli salariale de la buget. Anunţul făcut atunci îi creşte şi azi adrenalina. Este plin de mândrie când afirmă că a pârjolit câmpiile şi a otrăvit fântânile în calea crizei, reuşind să gestioneze cum trebuie economia, controlând derapajele deficitului, ţinând în frâu balanţa de plăţi şi menţinând pacea socială.
De partea cealaltă, spre deosebire de preşedinte, Victor Ponta nu vrea să preia pasivul unei măsuri nepopulare şi susţine că principalul artizan al majorării accizelor a fost ministrul finanţelor, astăzi demisionat. Ministrul este încă membru PNL însă, după ce jumătatea lui mai bună a fost luată la întrebări la Direcţia anticorupţie, s-a lepădat de principiile liberalismului şi s-a decis să declanşeze ultimul mare jaf bugetar, cel puţin din cariera sa. El a propus şi guvernul a dispus ( sau poate că invers) reducerea la jumătate a ratelor bancare în cazul clienţilor care au salarii mici şi nu pot să le plătească. Economiştii s-au revoltat spunând că hotărârea guvernului e o aberaţie economică, o pilulă otrăvită pentru a cumpăra voturi şi că va produce haos pe piaţă. Guvernul se apără ascunzându-se în spatele sutelor de mii de români pe care criza i-a sărăcit şi i-a pus în imposibilitate să-şi plătească împrumuturile făcute cu ani înainte, pe vremea vacilor grase ale belşugului.
Ca un făcut, parcă pentru a da o tuşă de culoare dictaturii bancare prin care trecem, una dintre băncile de mai mică anvergură, dar cu aureola solidităţii germane în ochii clienţilor, a fost silită de tribunal, chiar în aceste zile, să dea înapoi bani încasaţi prin creşterea nejustificată a dobândei şi a ratelor. Guvernul pare, aşadar, un cavaler fără frică şi prihană care îşi apără oastea de datornici de presiunile unui inamic fără suflet.
Chiar şi pentru PNL, în guvernarea căruia s-au făcut în mare măsură aceste împrumuturi, decizia pare excentrică, politicianistă, fără mari legături cu liberalismul dar, vorba lui Victor Ponta: „Ce mai înseamnă liberalismul în ziua de azi?” Cele două mari partide din coaliţia guvernamentală sunt pe punctul să-şi dea palme cu contractul prenupţial, oamenii lui Crin Antonescu fiind tot mai nemulţumiţi că guvernul nu a materizat mai nimic din programul PNL de guvernare, mulţumindu-se cu mita electorală pe care PSD-ul, în toate formele sale de adaptare la democraţie, a consacrat-o ca armă fatală în lupta pentru voturi. Însă dincolo de spinările celor îngenunchiaţi de criză sunt marii şi adevăraţii beneficiari ai acestei măsuri. Majoritatea oamenilor politici au luat împrumuturi de nu pot să le ducă, deşi nu au salarii de lepădat. Băncile au fost extrem de generoase cu ei, propunând nişte plăţi aproape simbolice, pentru că, deşi speriaţi de criză, bancherii ştiu să-şi preţuiască prietenii. De ce să nu le întindă o mână de ajutor celor mai bogaţi şi influenţi datornici?
Conform unor statistici făcute de Consiliul fiscal, statul pierdea în 2012 optsprezece miliarde de euro din cauza evaziunii fiscale şi încă vreo câteva prin munca la negru, în creştere faţă de anii precedenţi. Semn că, pe măsură ce s-au întărit măsurile de austeritate, a crescut şi sociopatia economică a contribuabililor. Inspirat de viaţa bună a muzelor aflate la guvernare, omul de rând vrea să trăiască visul românesc la el acasă, chiar dacă din somnul paradoxal al opiniei publice se nasc tot soiul de monştri. Miliardelor pierdute prin evaziune li se adaugă, printre altele, şi cele din jongleriile politice cu banii bugetari. Curtea de Conturi a publicat zilele acestea un raport din care rezultă că multe dintre proprietăţile restituite de Autoritatea naţională s-au făcut pe considerente politice iar sumele plătite în perioada 2009-2011, adică intervalul cel mai crunt al austerităţii, au fost acordate după bunul plac al evaluatorilor independenţi şi „în folosul exclusiv al solicitanţilor.” Cu alte cuvinte, cei care au cumpărat cu câţiva lei drepturile asupra unor bunuri în litigiu au putut primi milioane drept compensaţie de la stat ceea ce a dus la prejudicii de miliarde de lei. Sunt doar două din nenumăratele fisuri prin care se scurg torenţial banii bugetari în subteranele economiei româneşti, la rădăcina tuturor lucrurilor.
Cineva totuşi se bucură de harababura care domneşte pe scena politică: sutele de deţinuţi şi-au câştigat libertatea în urma adoptării unor Coduri penale şi de procedură pe care toată lumea le contestă. Politicienii nu prea se grăbesc să dreagă crăpăturile din fundaţia celor două texte. Poate că fraternizează cu demnitarii intraţi în puşcării pe rit vechi penal, poate că speră ca aceştia să apuce să-şi schimbe zeghea cu costumul Armani lăsat la magazie, şi abia după aceea să modifice codurile. Nu se ştie. Dacă vor reuşi să evadeze prin aceste fisuri legislative, sunt aşteptaţi la sediul central, să-şi reia atribuţiile. Sunt consideraţi martiri ai luptei politice. Au devenit pagini de istorie şi piese de muzeu. Închisoarea e apoteoza vieţii lor de revoluţionari de profesie. Iar dacă nu reuşesc să sară pârleazul puşcăriilor, nu e o problemă. După cum dădea asigurări un politruc liberal de la Iaşi, Relu Fenechiu, şeful lui la judeţeana de partid, poate conduce partidul şi de pe priciul din puşcărie.
