Un omulean de circa 70 de ani, un profesor care încă mai ţine cursuri din cauza pensiei mici, mi-a povestit ce i s-a întîmplat zilele astea. Profesorul era răvăşit, agitat.
Vasăzică, mergea omuleanul prin piaţa centrală şi cumpăra legume şi fructe. La un moment dat, în timp ce se înghesuia la o tarabă, alături de alţi cumpărători, o mînă vînjoasă se ivi din mulţime şi-i dădu cîteva palme bune. Şocat de atacul neaşteptat, cu ochii bolovăniţi şi cu obrajii roşii ca para focului, profesorul reuşi să vadă totuşi, pentru o fracţiune de secundă, faţa celui care-l pălmuise impardonabil. Iar faţa aceea, care i se păru cunoscută, dispăru în mulţime cît ai zice peşte.
Două zile nu a mai fost profesorul în apele lui, două zile a fost tulburat din cale-afară. Încerca să-şi amintească unde văzuse faţa acelui mitocan care-l pălmuise în piaţă. Se gîndea mereu la ea, nu mai avea poftă de mîncare şi nici chef să mai facă ceva. Şi, într-un tîrziu, veni clipa izbăvitoare, i se luă vălul de pe ochi: era un fost student pe care îl picase la examen mulţi ani în urmă!!!
Profesorul îşi aminti că studentul acela fusese foarte supărat cînd luase o notă proastă. Iar tulburarea septuagenarului era generată mai cu seamă de gîndul că acel student merita totuşi o notă mai bună. Se pare că el, proful de atunci, fusese prea exigent, prea pretenţios. Şi uite că peste ani de zile răzbunarea studentului picat l-a găsit în piaţa centrală!
„Ca să vezi, domnule Iulian, atîta amar de vreme a trecut, iar acest student şi-a amintit de nota proastă imedat ce m-a întîlnit şi… m-a pălmuit…” a strecurat printre dinţi profesorul de 70 de ani.
Nu ştiam ce să-i spun.
Iar omuleanul, după ce a mai reflectat o vreme, mi-a zis următoarele: „Eu iată la ce mă gîndesc, domnule Iulian. Noi am avut, de la 1991 încoace, atîţia guvernanţi ipocriţi, obraznici, lacomi şi iresponsabili. Şi nimeni nu se găseşte să-i pălmuiască în public! Da pe mine, un prof bătrîn, m-au bătut şi m-au făcut de rîs în văzul tuturor…”
