De regulă, plenarele Comitetului Central al Partidului Comunist Român durau două zile. În urmă cu cinci decenii, plenara lărgită a Comitetului Central a durat nu mai puţin de o săptămână, mai precis între 15 şi 22 aprilie.
Documentul care a rezultat de aici e cunoscut sub numele de Declaraţia din aprilie şi este considerat a fi textul ce statuează politica independentă a României în raport cu Uniunea Sovietică.
Reacţie la nişte proiecte prin care Moscova urmărea să accelereze integrarea economică şi politică a ţărilor din blocul comunist, Declaraţia afirma principiul dreptului fiecărui partid de a-şi alege formele şi metodele construcţiei socialiste, în respectul, desigur, al concepţiei marxist-leniniste.
Tot de la această plenară a plecat şi ideea neamestecului în treburile interne ale altor state, idee care avea să fie reluată, ca un fel de refren obligatoriu, până în decembrie 1989.
Sunt încă neclare împrejurările în care s-a produs această schimbare de atitudine a comuniştilor români.
Unii consideră că liderul de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej ar fi fost brusc animat de sentimente patriotice, după ce ani de zile se complăcuse în postura de servitor umil al Kremlinului.
Alţii îi atribuie meritul noii orientări primului ministru Ion Gheorghe Maurer. În orice caz, cum în acelaşi an au fost eliberaţi ultimii deţinuţi politici, Gheorghiu-Dej a apărut ca un personaj pozitiv, multă lume uitând, cel puţin pentru moment, crimele şi silniciile de care el era direct responsabil.
După moartea lui Dej, în martie 1965, şi venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, plenara din aprilie nu mai este nici măcar pomenită în documentele de partid întrucât noul lider îşi arogă toate meritele in ce priveşte politica internă şi externă.
Bucureştiul mai ia o dată distanţă faţă de Moscova în august 1968, când trupele Pactului de la Varşovia invadează Cehoslovacia. Dar, la câteva zile după cuvântarea fulminantă a lui Ceauşescu din Piaţa Palatului, devine evident că ruşii nu acceptau depăşirea anumitor limite.
Pe de altă parte, discursul naţionalist al lui Ceauşescu nu reprezenta o ameninţare pentru Kremlin, aşa cum fuseseră posibilele schimbări structurale de regim din Ungaria în 1956 şi din Cehoslovacia în 1968.
Declaraţia din aprilie 1964 a fost urmată şi de o ameliorare a condiţiilor de viaţă precum şi de o relativă liberalizare în plan cultural. S-a văzut însă curând că pentru Ceauşescu socialismul era incompatibil cu democraţia.
Deteriorarea galopantă a nivelului de trai, ofensivele ideologice duse de un partid tot mai dogmatic şi mai închistat, cultul delirant al lui Ceauşescu şi al familiei sale au transformat România anilor ’80 într-o ţară nefrecventabilă, ieşită complet din sfera de interes a marilor puteri.
Pretinsa «independenţă» a României nu mai impresiona pe nimeni. Iar dacă în aprilie 1964 Bucureştiul părea să ţină piept ambiţiilor imperialiste ale Moscovei, în 1989 Ceauşescu respingea suflul înnoitor al perestroikăi lui Gorbaciov. O desincronizare cu istoria care i-a fost fatală.
