După începerea campaniei electorale pentru europarlamentare am avut imediat confirmarea raportului de forţe de pe scena politică românească. Partidul de la putere, Partidul Social-Democrat, este omniprezent nu numai la televiziune ci şi pe străzile oraşelor precum şi pe uliţele satelor. Dar sloganul de pe afişele şi bannerele social-democraţilor este de natură să ne nedumirească. Într-adevăr, propoziţia triumfalistă „Mândri că suntem români” trimite mai curând la discursul naţionalist al epocii Ceauşescu decât la o viziune pro-europeană. Afişele ne mai încredinţează că aleşii social-democraţi „vor apăra România”, ca şi cum în Parlamentul european s-ar urzi tenebroase conspiraţii împotriva patriei noastre. Şi pentru ca mesajul să le intre bine în cap alegătorilor, toate aceste cuvinte sunt încercuite de un brâu roşu cu motive folclorice, culoarea roşie marcând, evident, situarea partidului în tabăra socialistă. Aşadar, în mod curios, la social-democraţi mesajul european e de fapt inexistent, mizându-se în schimb pe reflexul naţional izolaţionist.
Celelalte partide, care fac figură de out-sideri, s-au străduit, cu rezultate mai mult sau mai puţin fericite, să ofere un mesaj racordat la problematica europeană. Liberalii au găsit o formulă cu conotaţii sportive, prezentându-şi candidaţii drept „eurocampioni”, mod de a sugera excelenţa prestaţiei deputaţilor naţional-liberali în legislatura care se încheie pe 25 mai.
Partidul Democrat-Liberal declară că doreşte să aducă „Europa în fiecare casă”, un slogan care, teoretic, i-ar putea atrage pe alegătorii cultivaţi, la curent cu avantajele integrării europene.
Ca şi la alte alegeri, dar poate în şi mai mare măsură decât acolo, constatăm că aproape toţi candidaţii au probleme de identitate. Fotografia lor, pe panouri sau bannere, este alături fie de aceea a unui potentat local, primar sau preşedinte de consiliu judeţean, fie de aceea a liderului partidului, Victor Ponta la social-democraţi, Crin Antonescu şi Klaus Johannis la liberali. Dintre toate, figura lui Victor Ponta are cu siguranţă cel mai mare impact, el fiind nu doar sef de partid ci şi prim-ministru, întruchipând prin urmare autoritatea de stat.
Pentru mulţi alegători candidatul este un necunoscut, ceea ce contează fiind primarul sau liderul de partid. Modelul e urmat şi de un partid recent apărut, Partidul Mişcarea Populară, care se revendică drept continuator al proiectelor preşedintelui Traian Băsescu. Unul din afişele partidului o înfăţişează pe dna Elena Udrea în prim plan, flancată de câţiva dintre candidaţi. Ansamblul vrea să sugereze dinamism și prospeţime, non-conformism şi elan tineresc. Surprinde aici, mai întâi, faptul că Elena Udrea nu are, oficial, nici o funcţie de conducere în cadrul partidului care să justifice poziţia ei de înainte-mergătoare de pe afiş. În al doilea rând, dna Udrea este unui din cei mai antipatizaţi politicieni români. Cât de justificată e această antipatie şi ce rol au jucat aici campaniile violente anti-Băsescu e o altă discuţie. Dar a apărea pe afiş încât să focalizezi asupra partidului antipatiile pe care le stârneşte propria persoană e un act iresponsabil. Se pare însă că politicienii au adesea porniri sinucigaşe: unii din prostie cronică, alţii din nemăsurat orgoliu.
