Politicienii se trimit unii pe alţii la Parchet. Se trimit din suflet, cu obidă şi năduf, la ore de maximă audienţă, ameninţându-se cu Poliţia şi Procuratura, cu fiscul şi recuperatorii. Parchetul este invocat ca o mare şi finală judecată a fără-de-legilor comise de adversarii politici, o judecată supremă cu care toţi suntem datori, însă lejeritatea de sudalmă a ameninţărilor sugerează, pe de altă parte, că odată ajuns la putere oricine poate face cu justiţia cea oarbă ce vrea, imaginaţie să aibă. Nu trebuie să fii mai presus de lege, ci înaintea ei, s-o tragi pe coclauri şi, din când în când, să te foloseşti de sabia ei, să-ţi faci loc prin junglă.
Rezultatele anchetei care cerceta legalitatea vânzării terenului din comuna Nana către fiica cea mare a preşedintelui sunt ţinute în mânecă pentru a fi aruncate pe masă cât mai aproape de o scadenţă electorală. Victor Ponta, ai cărui oameni ţes de zor la covorul roşu către Cotroceni, spune că Elena Udrea ar fi implicată în vânzarea acestui teren şi că va împărţi cu fetele lui Traian Băsescu şi priciul de la puşcărie, după cum împarte cu ele pozele electorale şi terenul agricol. „Este vorba despre crimă organizată”, afirma premierul aducând ca argument un incident petrecut cu ocazia ultimei vizite făcute de Elena Udrea la moşia pe care vor duşmanii să i-o tragă de sub picioare.
O partizană a altor găleţi politice a fost bruscată de oamenii din escorta latifundiarei iar poliţia, mereu atentă la scârţâitul giruetelor politice, a declanşat cercetările. Incidentul, marginal în periferia unei vizite efuzive, ar putea fi regizat, ca şi pupăturile şi sentimentalismul televizat al localnicilor, iar reacţia Poliţiei - doar formula binecunoscută de muşamalizare a unei fapte penale: deschizi cu zgomot un dosar pe care după aceea îl închizi discret. Sau nu-l închizi, că deschis îţi creşte speranţa de viaţă şi bunăstare profesională. Cert este că în jurul Elenei Udrea s-au aflat în permanenţă nu doamnele din protipendada locală, ci săteni musculoşi, degrabă vărsători de sânge, s-o apere de nemulţumiţii cărora, se zice, nu le-au mai fost restituite terenurile confiscate de comunişti şi vândute acum oamenilor preşedintelui. Un alt fel în care profită capitalismul de condamnarea comunismului.
Dosarul strâns de adversarii politici pe numele preşedintelui s-a îngroşat şi ameninţarea cu Procuratura şi închisoarea nu mai pare o vorbă goală. Nici Traian Băsescu nu-şi dezamăgeşte simpatizanţii susţinând seară de seară rechizitorii televizate, bătându-se de unul singur cu adversarii, gramatica şi logica, învingând mereu în această luptă cu umbrele, cu ajutorul neprecupeţit al interlocurilor săi. Te întrebi la ce mai e nevoie de poliţie, Parchet şi Tribunalul mare când primul magistrat al statului organizează asemenea procese-spectacol.
Ţintele sale predilecte sunt mogulii de presă, adică patronii care nu-i lasă studiourile şi conturile pe mână şi adversarii politici pe care-i ghilotinează în direct, seară de seară. Execuţiile publice, mai ales cele făcute de şeful statului, propun un simulacru de justiţie şi sunt un mod de a atrage audienţă la fel de eficient ca şi pornografia talk-showurilor sau televiziunii tip reality, dând doar senzaţia că sunt mai decente şi morale. Pentru că e slab de constituţie şi de fire, invocând mereu drepturile omului, fie el şi preşedinte, la prejudecăţi, simpatii şi antipatii politice, dreptul să influenţeze şi chiar să scurtcircuiteze jocul electoral, dreptul la opinie, la emoţie şi la atitudine, Traian Băsescu şi-a repetat atât de mult greşelile încât nu puţini s-au obişnuit cu ele şi le consideră normale. S-a creat chiar o categorie de jurisprudenţă: legi şi norme care nu se aplică în cazul preşedintelui. Chiar şi regulile de politeţe suferă în cazul lui Traian Băsescu de corecţii majore. Ceea ce părea de neiertat la ceilalţi preşedinţi, la el este, poate, excesiv, dar perfect justificat.
După divorţul în stil românesc de PDL, pe lângă preşedinte nu au mai rămas decât cei dependenţi de adrenalină, cei prea îndrăgostiţi şi loiali să-i găsească vreun defect fundamental sau cu probleme ale memoriei de lungă durată. Simpatizanţii, care se presupune că sunt imparţiali, stau ca păsările-sanitar pe lângă preşedinte curăţându-l de petele unui traseu politic alunecos. Problematizează spusele conducătorului, demonstrându-le justeţea şi profunzimea. Ei spun, de pildă, că preşedintele are tot dreptul să susţină un partid politic, pentru că aşa au făcut şi predecesorii săi. El se poate implica pe scena politică dându-i conţinut şi imprimând o direcţie. Construiesc chiar un întreg eşafodaj care să explice cum este posibil ca preşedintele în exerciţiu să devină material publicitar şi actor electoral pentru noul său partid. De asemenea, spun ei, coaliţiile puse la cale de preşedinte au fost mereu legitime în vreme ce alianţele celorlalţi au avut mereu agende secrete. Tot ei spun că preşedintele se poate implica în activitatea justiţiei pentru că-i vrea reforma şi tot binele de pe lume, că îşi poate insulta adversarii pentru că are dreptul la opinie. Îşi poate ajuta fetele să parvină, ce suflet să ai să n-o faci? şi-apoi fiecare are dreptul să profite de oportunităţi şi şanse.
De partea cealaltă, adversarii preşedintelui consideră că acesta şi-a cultivat cu medalii şi privilegii pepiniera de propagandişti şi că de aceea suferă piaţa de idei de unanimitate şi ecouri mediatice asurzitoare. Premierul Ponta chiar a refuzat să contrasemneze ordinul prezidenţial pentru decorarea foştilor şefi ai Institutului Cultural Român considerat, în mediile ostile lui Traian Băsescu, coloana a cincea a propagandei prezidenţiale, arma mortală la care a apelat acesta în 2012 pentru a-şi compromite adversarii pe plan extern. O armă de distrugere în masă care ne-a europenizat gâlceava, distrugând încrederea multora în imparţialitatea instituţiilor europene şi în buna-credinţă a celor care se duc acolo în calitate de europarlamentari. Premierul l-a categorisit chiar pe unul dintre foştii viitori medaliaţi drept ,,fascist bătrân”, o acuzaţie cel puţin stranie de la un internaţionalist tânăr, care poartă tricouri cu chipul lui Che. Guevara sub haina sa Versace. Au şi socialiştii generaţiile lor în blugi. Această acuzaţie a stârnit un nou şir de proteste intelectuale, dar premierul a demonstrat încă din timpul muşamalizării plagiatului doctoral cât preţ dă pe intelectualitate şi a ignorat vociferările, amuzat de ameninţarea cu tribunalul pentru calomnie şi insultă.
Chiar şi opinia publică a fost educată să fie înţelegătoare cu aceste derapaje. Să considere că există raţiuni de stat care justifică încălcarea bunului simţ şi a constituţiei. Că, dincolo de plafonul de nori care învăluie instituţiile statului, aceste fapte sunt pardonabile pentru că sunt făcute în virtutea binelui suprem al grupării care a învins la alegeri. Poate de aceea ameninţările cu justiţia traduc doar tradiţionalele trimiteri ale adversarilor la originile democraţiei. Cei ameninţaţi îşi fac drum la Procuratură sau la tribunal o dată la câteva zile, dosarul lor fiind aruncat ca un cartof fierbinte de la un magistrat la altul, cu toţii foarte atenţi să nu cadă victime accidentelor de muncă, mult mai periculoase când se petrec pe lângă o ghilotină. Nedreptăţile sau, cel puţin, ambiguităţile justiţiei i-au transformat pe politicienii din închisori în martiri ai luptei politice iar partidele au umplut ceva altare cu chipurile lor şi cu sângele celor vinovaţi. Chiar şi partidul prezidenţial, deşi e, zice-se, format din oameni noi, a umplut afişele cu expiraţi şi a început să recicleze detritusul adversarilor adăugând plusvaloare corupţiei şi grupurilor de interese. S-ar părea că doar blugii lor sunt noi, să dea bine în afişe.
Deşi funcţionarea justiţiei le-ar da sentimentul că sunt protejaţi împotriva exceselor celor puternici, oamenii obişnuiţi s-au blazat şi ştiu că dreptatea nu e pentru căţei. Săteanca aruncat de gealaţi deoparte nu speră la dreptate, ci poate la mai puţină atenţie, căci aceasta dăunează sănătăţii într-o comunitate închisă. Iar politicienii se ameninţă doar să se mai descarce nervos, să-şi dea sentimentul că există reguli. Ştiu însă toţi că ghilotina cade doar de sus în jos şi singurii care scapă de ea sunt cei care-o manevrează, stăpânii căţeilor.
