Un vecin de-al meu s-a repezit să-şi facă paşaport biometric şi… s-a întors în aceeaşi zi cu buzele umflate. La Secţia de Evidenţă a Populaţiei făceau coadă o sumedenie de cetăţeni nerăbdători, care jinduiau călătorii frumoase.
„Şi cum să procedez acum?” m-a întrebat vecinul decepţionat.
„Să te înregistrezi la telefon şi să-ţi iei paşaportul peste o lună-două…”
„Eeeeeeee, d-apoi eu acum am nevoie de el!”
„Du-te dar şi suferă făcînd coadă…” i-am spus cu calm.
Mărturisesc, stimaţi ascultători, că în anii '90 am simţit o uşoară tentaţie să redobîndesc cetăţenia română. Însă am renunţat repede la această idee, văzînd cît de anevoioasă e procedura, şi nu am avut nici cel mai mic regret. Nu am simţit nici un regret nici atunci cînd România a intrat în UE şi a introdus vizele. Nici o problemă, mi-am spus. E nevoie de vize? Să le facem! E mai simplu şi mai puţin costisitor să obţii o viză decît să-ţi faci paşaport românesc.
Am ştiut încă atunci, în neguroşii ani din zorii tranziţiei, că va veni o zi cînd voi putea trece frontierele cu paşaport moldovenesc. Sună oarecum incredibil, dar eu chiar credeam aşa. Şi această zi a venit.
Nici acum însă nu mă grăbesc, nu dau semne de nervozitate. Nu am de gînd să fac coadă, să mă cert cu concetăţenii, să obţin cît mai repede paşaportul biometric. Am sunat la secţia mea, m-am înregistrat, voi veni peste o lună acolo, iar peste încă o lună voi avea şi eu paşaport. Şi chiar dacă nu reuşeam să-l obţin în acest an tot nu era mare tragedie. Pot să-l iau şi peste un an, la rigoare. Fireşte că e bine chiar acum să mergi în UE, dar se poate şi peste un an, şi chiar peste doi. Aşadar, aştept paşaportul biometric cu calm. Asta chiar dacă aş avea ce să fac peste hotare. Nu mă grăbesc, căci graba strică treaba.
Şi chiar dacă nu erau abolite vizele, aş fi rămas calm şi aş fi aşteptat în continuare momentul mirific-eliberator. El nu putea să nu vină peste vreo 30-40 de ani. Pentru că cetăţenii Republicii Moldova îl merită, nu-i aşa?
