Nu demult, Victor Ponta, interesat de soarta foştilor, actualilor şi viitorilor preşedinţi, le promitea imunitate eternă. Foştii preşedinţi, spunea el, ar trebui să fie senatori de drept. Era un moment aniversar şi, probabil, înconjurat de atâţia nemuritori şi imuni, s-a simţit inspirat. Preşedinţii nu trebuie să se bată pe cine ştie ce colegiu electoral după o viaţă sau un mandat dedicat poporului. Prezenţa foştilor şefi de stat în parlament, adăuga premierul, ar reda acestei instituţii prestigiul pierdut. Iar beneficiile ar fi reciproce pentru că şi instituţia prezidenţială este în picaj liber şi, conform aritmeticii care a trucat atâtea tururi electorale, minus cu minus dă plus.
Ideea imunităţii viagere nu e cu totul nouă. Ea a apărut şi cândva, pe vremea guvernării Năstase, când nici nu se zvântaseră urmele lăsate de minerii lui Ion Iliescu pe pavajul Bucureştiului, dar, în viziunea lui Victor Ponta, plagiatul după maeştri este semn de devotament şi iubire. Dacă s-ar pune în practică ideea prim-ministrului, s-ar declara amnistia generală pentru toţi preşedinţii. Un fel de reabilitare postumă pentru Nicolae Ceauşescu care, oricum, bântuie imun prin clădirea Parlamentului şi prin piramida socială. Ion Iliescu ar primi încă un premiu pentru întreaga carieră de instigator, agitator şi revoluţionar de profesie, un bonus pentru micul război civil pe care l-a întreţinut după ce iluzia revoluţiei a trecut, fiind răsplătit regeşte pentru dâra de sânge pe care a lăsat-o în istorie. Însuşi Traian Băsescu ar fi spălat cu tija de sfinţire a premierului de cele mai persistente 99 de păcate din dosarul său de cadre.
Dar, ca întotdeauna, generozitatea premierului n-a ţinut nici trei zile. Ce-a dat el cu o mână a luat Direcţia anticorupţie cu ambele. E drept, rudele apropiate ale preşedinţilor nu ar fi intrat sub incidenţa imunităţii senatoriale viagere. Însă de-a lungul timpului familia prezidenţială de-acasă şi de la partid dovedea prin felul cum lupta cu gripele aviare şi spaniole ale tranziţiei că e purtătoarea aceloraşi anticorpi. Fata mai mare a preşedintelui a trecut prin mai multe scandaluri de corupţie imobiliară, de la vânzarea casei din Mihăileanu, pe care şi-a atribuit-o Traian Băsescu pe când era primar, până la cumpărarea la un preţ simbolic a unui palat de la unul dintre dezvoltatorii care, s-a văzut după aceea, trebuia să primească despăgubiri astronomice pentru o stângăcie a primăriei Capitalei. Apoi aceeaşi demnă urmaşă a cumpărat în condiţii pentru care s-a dat neînceperea urmării penale un teren agricol mai mare decât statul Monaco. Şi în acest caz l-a luat cu un preţ de nerefuzat şi te întrebi în buzunarul cui vor intra despăgubirile de data aceasta. Cu siguranţă nu în chimirul ţăranilor care aşteaptă zadarnic să-şi primească pământurile confiscate de comuniştii condamnaţi de la tribuna parlamentului. Însă nimic din toate acestea n-au atins-o nici cu o floare pe fata preşedintelui. Nici pe cea mică, acuzată de adversarii prezidenţiali că a strâns şi cu banii dumneavoastră semnăturile pentru a intra în Parlamentul European.
Mai slab la constituţie, fratele preşedintelui s-a încârduit cu cine nu trebuie. L-a luat ca model pe fratele mai mare care dansa cu generoşii interlopi, aceştia plătindu-şi manelele prezidenţiale cu mahmudele, că nu se prinde cerneala fluorescentă a anticorupţiei de aur. Iar preşedintele e imun la anturaj şi singura victimă a bolii autoimune a fost Mircea Băsescu. Acesta a dormit pe priciul arestului pentru că a vorbit deschis, fără ascunzişuri cu interlopul său. I-a spus preţul net, fără costuri ascunse, cu tot cu TVA. O sinceritate surprinsă în interceptările telefonice, pare-se. Dar cine s-ar fi aşteptat ca, printre zecile de mii de telefoane urmărite să fie şi cel al fratelui prezidenţial!? De fapt, nici nu era. Politicienii se zbat să pună sub urmărire telefoanele cu cartelă preplătită, nu şi pe ale celor acuzaţi nu demult că vând arme teroriştilor. Unul dintre securiştii buni, ajuns acum senator liberal, spunea că din portul Constanţa plecaseră, cu ajutorul fratelui prezidenţial, cinci nave cu explozibili destinaţi unei organizaţii al cărei şef e trecut pe lista scurtă a Interpolului. Detaliile rocamboleşti au fost retractate ulterior şi, cu părul răvăşit de sabia trecută pe-aproape, fratele mai mic a reuşit să-şi demonstreze nevinovăţia.
Nu şi zilele trecute, când lumea secretă şi subterană a lui Mircea Băsescu i-a explodat în faţă preşedintelui, făcându-l să verse o lacrimă de durere. Cândva ar trebui scrisă povestea din spatele tuturor acestor lacrimi, sursa atâtor romanţe de succes. Preşedintele, care transformă în telenovelă tot ce atinge, spunea că avea de ales între a-şi lăsa fratele pe mâna justiţiei şi a-l lua sub aripa sa protectoare. Dădea de înţeles că, de pe piscurile Cotrocenilor, el este cel care dă sens actului de justiţie. Dacă ar fi vrut el, acuzele împotriva fratelui său s-ar fi prescris, ar fi dispărut. Deşi discursul despre imunitatea pe viaţă a preşedinţilor era încă umed de emoţie, premierul a spus, după această intervenţie a preşedintelui, că acesta ar trebui să-şi dea demisia. Nu neapărat pentru că rezulta că preşedintele se joacă cum vrea cu sabia justiţiei în jilţul său regal. La urma-urmei, Ion Iliescu l-a graţiat în ultimele 24 de ore la Cotroceni pe Miron Cozma şi, cu toate că şi-a păstrat zâmbetul pe faţă, la câte palme morale a luat chiar şi statuia pe care i-a ridicat-o propriul partid ar fi sângerat de moarte.
Dar, cum spuneam, politicienii români au obrajii mai groşi decât ai statuilor. Nu, Victor Ponta i-ar vrea demisia pentru că dosarul lui Bercea Mondial demonstrează intimităţile la care a ajuns familia prezidenţială cu interlopii. Dar poate că vrea şi ca lumea să uite că plagiatul lui a fost considerat legitim de justiţie sau că, tot în aceste zile, Direcţia anticorupţie a tras zăvorul celulei unui membru apropiat din familia de partid a premierului. Adrian Duicu, şeful consiliului judeţean din Mehedinţi ar fi intervenit pe lângă premier în legătură cu numirea şefului Inspectoratului judeţean de poliţie. Numele premierului e rostit cu tandreţe şi intimitate în interceptările telefonice în care se vorbeşte despre tranzacţia cu pricina. E posibil, aşadar, ca premierul să vorbească despre imunitatea de drept a preşedinţilor privind nu în trecut, ci în viitorul său mandat, atent să nu păteze prea tare covoarele roşii. Preocuparea sa nu este să-l salveze pe Ion Iliescu, prea bătrân să-i mai pese, ci pe sine însuşi. Trebuie doar să amâne scadenţele, folosindu-se de scutul uman al alegătorilor. Odată ajuns la Cotroceni orice faptă trecută, prezentă sau viitoare s-ar prescrie.
