S-a vorbit mereu despre duelul Europa-America de Sud. În aparenţă, nu poate fi vorba decît de fotbal. Cupa Mondială 2014 a pus, însă, în evidenţă diferenţe de temperament şi atitudine mult mai cuprinzătoare. Mai întîi, imnurile naţionale. Sud-americanii, de la ecuadorieni la argentinieni, au adoptat imnuri dramatice chiar patetice venite din muzica de operă şi, uneori, de fanfară.
Europenii, în special anglo-saxonii, au imnuri de mare solemnitate, mult mai lente şi introspective venite din zona lied-ului sau a simfonismului. În tribune, europenii sînt mai compacţi şi au ritualuri de grup. Sud-americanii sînt dezordonaţi şi mult mai efervescenţi. Fiecare individ în parte e o sursă de zgomot divergent.
Pe teren, sud-americanii continuă fiesta şi farsa. Gesturile teatrale, protestele furibunde şi simulările de accidentări grave încep din primul minut. Europenii sînt mai reţinuţi, rabdă mai mult şi se simt nedemni de simulare. Englezii, de pildă, nu reuşesc nici măcar cînd încearcă să imite durerile facerii după ce cad pe gazon. Bucuria se împarte după aceaşi schemă. Sud-americanii sînt pe punctul de a-şi perde minţile după un gol marcat. Europenii se bucură, de asemenea, dar se opresc în preajma a ce consideră ei că e prea mult sau penibil.
Tot ce e european se inflamează cu cît înaintăm spre sudul spaniol, grecesc sau italian. Iar tot ce e sud european e multiplicat astronomic de sud americani. În sfîrşit, pentru cine crede că e vorba de prea puţină educaţie, e de notat că problema rămîne aceaşi la comentatorii radio şi tv. Veţi auzi un european analizînd. De la un sud american veţi auzi numai ritmul infernal al comentariului şi strigătul supersonic din momentul golului.
