Peste nouă mii de foşti deportaţi şi deţinuţi politici au primit un ajutor financiar unic de 700 de lei, cu ocazia aniversării deportărilor în masă de pe teritoriul Moldovei. Din bugetul de stat s-a alocat suma de peste șase milioane de lei. Mâine, 6 iulie, se va comemora al doilea şi cel mai mare val de deportări, cel din anul 1949, numit şi operaţiunea „Iug”. Despre tragedia de acum 65 de ani vorbim la acest sfârşit de săptămână.
Drama familiei lui Calistrat şi Elena Rusanovschi de la Edineţ este asemănătoare multor altor familii de deportaţi. Pe 6 iulie 1949, la ora 4 dimineaţa, în uşa casei lor au apărut soldaţii înarmaţi, care i-au dus la gara din Ocniţa, de unde au și fost trimiși în Siberii de gheaţă. Iată ce-şi aminteşte, la cei aproape 90 de ani, Calistrat Rusanovschi:
„Când aveam eu 18… îmi vine să plâng…
Când aveam eu 18 ani,
Am căzut între duşmani,
Căci pe 6 iulie noaptea,
Au înconjurat soldaţii casa.
Of, doamne, mult am suferit…
Şi a fost și unul din sat,
Şi pe noi ne-au ridicat.
Cu copilul mic eram,
Fără jale mă împingeam.
Of, doamne, mult am suferit…
Timp de o lună de zile cu marfare, în vagoane murdare, cum au dus vitele, murdare de balegă, am ajuns în Habarovsk. În Habarovsk ne-au dus într-un lagăr de prizonieri. Aşa erau ploşniţe, că nu puteai să dormi. Lumea pe afară umbla.”
Europa Libera: Cum aţi ajuns să fiţi duşman al poporului?
Calistrat Rusanovschi: „Nouă copii, o fată şi opt băieţi am fost. Au avut părinţii oloiniţă şi din cauza aceasta pe tata l-au judecat pe opt ani de zile. Patru ani de zile a stat la închisoare şi după patru ani de zile l-au adus la Dalini Vostok, acolo unde eram noi.”
Europa Libera: Familia a fost despărţită? Tatăl judecat şi familia trimisă în Siberii?
Calistrat Rusanovschi: „Da. Fraţii toţi am fost acolo. Patru sutce cu vaporul pe apă, pe Amur. O sutcă cu caterul şi vreo 80 de kilometri de-acum prin munţi şi taiga, până am ajuns la zolotîie priiski. Erau 12 şahte de aur acolo. ”
Europa Libera: Nici căsuţe n-aţi avut? Nimic?
Calistrat Rusanovschi: „Nimic. În pălătci.”
Europa Libera: Corturile erau făcute de către ruşi?
Calistrat Rusanovschi: „Da, de către ruşi. Dacă vreţi casă – faceţi-vă.”
Europa Libera: Şi v-aţi construit casă?
Calistrat Rusanovschi: „Ne-am construit, pentru că ne-au spus că toată viaţa acolo o să fim, mai mult nu ne înturnăm înapoi. Şi ne-am făcut casă. Sat moldovenesc era. Când a zdohnit Stalin, mă scuzaţi, vreo 12 fete lucrau în taiga la tăiat pădure. Eu am venit la dânsele şi le spun: „Ştiţi o noutate? A zdohnit Stalin”. Ehe, când au început ele a juca! Sigur că moldovenii toţi se bucurau. Pe mine m-au chemat la KGB şi mă întrebau să le spun ce părere au moldovenii despre moartea lui Stalin. Şi au strâns, era pervîi secretari unul, cu numele de familie Costrîkin, au strâns tot norodul de acolo (25 de mii de norod era). Şi a început să spună de moartea lui Stalin, și aşa plângea. Aşa-i curgeau lacrimile. Dar un moşneguţ cu un beţişor, eu stăteam într-o parte, zice: „Сынок, видишь, они плачут. Пройдет немного времени и они будут проклинать этого Сталина!”
Europa Libera: De fapt, blestemul era pe buzele fiecărui moldovean la adresa lui Stalin.
Calistrat Rusanovschi: „Da, sigur! Ce vorbă!”
Europa Libera: După nouă ani de şedere acolo, în Habarovsk, când aţi revenit aici, aţi revenit în casa dumneavoastră?
Calistrat Rusanovschi: „Nu. Mi-au luat casa şi au stricat-o.”
Europa Libera: Reveniţi de acolo, tot duşmani mai eraţi numiţi aici, acasă?
Calistrat Rusanovschi: „Da, eram ca duşmani. A venit într-o seară miliţia şi ne-a spus în 24 de ore să plecăm din sat, că dacă nu plecăm ne arestează. Şi el îmi zice: „Mai Calistrat, duceţi-vă. Iată, a sunat Ivan Bodiul, în 24 de ore să vă luăm din sat”. Da de ce Bodiul? Că eu am fost la priiom la Bodiul.”
Europa Libera: Primul secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist?
Calistrat Rusanovschi: „Da, aşa. Şi eu întreb: „Pentru ce ne-au deportat? Ce-am făcut noi? Că ne-au stricat casa. Ne-au luat totul… Aveam vacă, aveam câteva oiţe, aveam... Că eram însurat eu”. El îmi spune: „Как вам разрешили переходить молдавскую границу?”. Dar eu zic: „Как? Я же с Молдавии!”. - „Вы враги народа. Я позвоню в Окницу…” - căci eram sub raionul Ocniţa - „Я позвоню, в течении 24 часов чтобы вас не было в Молдавии”. Seara a fost. Am zis că plecăm a doua zi dimineața și am plecat. În Ucraina noi aveam dreptul să plecăm. Şi am găsit o babă, ne-am înscris la ea în gazdă şi îi plăteam.”
Europa Libera: Duminică, 6 iulie, sunt comemorate victimele deportărilor staliniste. Pentru dumneavoastră ziua de 6 iulie ce încărcătură are?
Calistrat Rusanovschi: „O scârbă mare, când îţi aminteşti toate. M-au trimis, un an de zile, am fost căutător de aur în razvedkă. Am rătăcit în munţi două săptămâni. Noaptea aşa se mai mâncau jivinele împrejurul meu şi eu mă rugam la Dumnezeu, şi nu m-a atins nimeni. M-am întâlnit cu ursul faţă în faţă şi s-a ridicat în două labe. El se uita la mine şi eu mă uitam la dânsul. Şi a făcut o dată: „Ooooo!!!”, şi a fugit. Pe urmă am mai mers, am mai mers şi m-am întâlnit cu ursoaica cu trei pui. Mi s-a ridicat părul în vârful capului. Măi, zic, ce e aceasta? M-am oprit. Iar ursoaica m-a văzut pe mine şi umbla în jurul pomului. Eu, când am zărit-o, am luat-o aşa în dreapta, ea m-a urmărit şi nu mi-a făcut nimic.”
Europa Libera: Când aţi plâns mai mult? Acum sau atunci?
Calistrat Rusanovschi: „Nu mai ţin minte de câte ori am plâns. Au fost grele istorii. Dar ce să faci? Am fost umiliţi. Când ne-au dus acolo, lumea deja pe urmă recunoștea, li se spunea să nu se apropie de noi că noi muşcam lumea cu dinţii, fel de fel de prostii. Ziceau: „А мы сейчас видим что вы за народ!”
Europa Libera: Aţi venit mai căliţi după atâta suferinţă de acolo, din Siberii de gheaţă? Rezistenţi?
Calistrat Rusanovschi: „Rezistenţi. Credinţa în Dumnezeu ne-a ajutat.
Numai unul Dumnezeu,
La care m-am rugat eu,
Bine el ne-a cuvântat
Şi de toate ne-au scăpat.
Of, Doamne, mult am suferit...
Noaptea pe malul apei,
În neagra străinătate
Eram eu şi copilaşul,
Două pietre – legănaşul.
Of, Doamne, mult am suferit...”
***
Pe fiica cea mai mare a moşului Calistrat, Raisa Iaroţchi, am găsit-o la muzeu, ea fiind şi preşedinta Asociației foştilor deportaţi şi deţinuţi politici din raionul Edineţ. Îmi arată valiza în care a încăput toată averea pe care o luaseră cu ei de acolo, din Gulag.
Raisa Iaroţchi: „Valiza, mă mir cum au dus-o că e foarte grea, dacă încercaţi să o ridicaţi. Şi mânerul era o sârmă îndoită. Valiza aceasta s-a păstrat şi, iată, cu valiza …”
Europa Libera: Şi ce a fost pus în valiza aceasta?
Raisa Iaroţchi: „Hainele, lucrurile copiilor, ale părinţilor, cu dânsa am venit din Habarovsk. Am păstrat-o ca să fie o amintire. Când ajung în 6 iulie, tot timpul e o zi cu lacrimi, deoarece tot calvarul acela prin care am
trecut apare în amintire. Mai ales că mama mereu ascundea de noi ce s-a întâmplat şi în ultima lună de viață mi-a povestit totul. Îmi era foarte greu să ascult ceea ce îmi povestea. Foarte rău că nu pot face o răstignire. Acesta este visul meu pe teritoriul muzeului la Edineţ, deși au fost toţi plecaţi de la Ocniţa, s-au dus trenurile, eu aş vrea să o facem.
Sunt preşedintele Asociaţiei foştilor deportaţi şi deţinuţi politici şi acum, când am făcut o evaluare, avem 320 de deportaţi înregistraţi, dar cred că sunt mai mulţi, sunt foarte mulţi bolnavi. Şi aceşti bolnavi când vin la mine, e o zi foarte grea, eu plâng, ascultând istoriile lor. Răstignirea ar fi măcar puţinul pe care am putea să-l facem, când vin la muzeu să depună o floare şi să vorbească despre acei care au suferit. Eu, dacă aveam atunci trei luni jumătate, acum am 65 de ani, vă închipuiţi cât au cei care au avut fericirea de a se întoarce în Moldova şi a vedea pământul natal?..”
Europa Libera: V-aţi răspuns la întrebarea de ce anume familia dumneavoastră a trebuit să facă parte din acel plan NKVD-ist de deportaţi care trebuiau să ajungă în Siberii de gheaţă?
Raisa Iaroţchi: „Lucrând în arhivă, de multe ori puneam întrebări... Mama povestea că aveam casă, aveam vite. Și când am ridicat arhiva, am găsit că familia Rusanovschi Calistrat şi Rusanovscaia Olga aveau casă dărâmată care costa 250 de ruble… Vă închipuiţi acum răspunsul la întrebarea pentru ce am fost deportaţi?..”
Europa Libera: Răspunsul dumneavoastră care e?
Raisa Iaroţchi: „Au făcut-o tot oamenii din sat şi conducerea de atunci NKVD-istă care au venit la 4 dimineaţa şi au luat-o pe mama desculţă şi cu mine în braţe.”
Europa Libera: Aţi cunoscut numele turnătorilor?
Raisa Iaroţchi: „Am cunoscut numele…”
Calistrat Rusanovschi: „S-a spânzurat acela. M-am întâlnit cu dânsul, când am venit, Dumnezeu mi l-a dat în faţă.”
Europa Libera: Şi cine era?
Calistrat Rusanovschi: „Tot Calistrat se numea. Şi mă întrebase pe mine: „Măi, Calistrat, ai venit?” - „Am venit. Măi, dar ce ţi-am făcut eu ţie, de te-ai iscălit pentru mine?”. Da el spune: „M-au pus cu de-a sila să iscălesc şi eu am iscălit”. Şi s-a dus a treia zi acasă, şi s-a spânzurat în grădină.”
Raisa Iaroţchi: „Am avut fericirea să avem nişte părinţi de treabă. Nu ştiu, poate tata v-a spus că pe mămica, dacă era desculţă, ei o întrebau: „De ce bosikom (босиком) ?” Şi ea, neştiind niciun cuvânt ruseşte, zicea: „Eu nu sunt boseac. Eu sunt din familie de gospodariʾ.”
Europa Libera: Deseori plângeţi, când vă amintiţi?
Raisa Iaroţchi: „Permanent, mai ales când iau fotografiile și mai vine sora Veronica. Mama povestea: când s-a născut Veronica, tata era în Siberia, în Habarovsk. Mama povestea că pe tata l-au luat la tăiat pădure, ea a născut şi a ieşit din spital. Tata nu putea să lase lucrul că acolo era amendă. Mama spunea că a mers şi m-a luat de mânuţă de la bunica. Aveam patru ani. Sora se născuse, iar în casă era un ger nemaipomenit, nu avea nicio bucăţică de pâine. Ne-a lăsat pe noi amândouă şi s-a dus înapoi în centru şi a luat pâine. Tata era dus la pădure pe trei zile.
Mama îmi povestea nişte lucruri groaznice. Povestea cum au luat-o numai într-o rochie şi cu mine în braţe şi fără pelinci. Şi mămica spune că se auzeau răcnete. Buneii s-au aşezat în genunchi, cu mâinile în sus, numai strigau: „Unde îmi duci fetele?!!”... Mămica povestea că cea mai mare tragedie în drum spre Siberia a fost că a pus pelincile mele la uscat şi le-au luat vântul. Şi ea spunea că de nimic nu a plâns aşa de tare, nici chiar când i-au luat din casă, cum a plâns că nu avea în ce mă înveli.
Povestea că era un vagon pentru vite care avea o gaură în mijloc prin care curgea apa, era şi o perdea unde stătea o oală pentru toţi. Nu se ruşinau nici bărbaţii, nici copiii. Ca să mă scape, mămica povestea că i se propunea, dându-i-se și boarfe, mai vechi lucruri, să mă învelească şi să mă zvârlă din tren, poate cineva m-a găsi şi eu voi supravieţui. Şi mămica striga: „Nu, nu mi-o luaţi!”. Când îmi povestea, era foarte groaznic să auzi aşa o mamă. Şi a fost aşa devotată, m-a ţinut şi nu m-a dat, aşa, fără pelinci, cum eram.
Mama, ca să ne hrănească, umbla prin păduri şi culegea pomuşoare şi, fiind o gospodină bună, făcea jeleuri, chiseli, ne făcea colţunaşi şi aceasta era hrana. A fost foarte greu. A fost o mamă foarte bună, o mamă de aur. Îmi pare foarte rău că n-a ajuns la momentele acestea. Îmi pare foarte rău. Eu, dacă va da Domnul, visul meu să se împlinească să pot face o răstignire, o voi face în amintirea mamei…”
***
Veronica, fiica lui Calistrat şi a Elenei Rusanovschi, s-a născut acolo, în Siberia.
Veronica Rusanovschi: „De mică, de când ne-am întors din Habarovsk, acolo unde am fost eu născută, în regiunea Amur, toţi anii aceştia, am fost tot timpul umilită din cauza că mereu trebuia să ascundem că am fost deportaţi. Eu, fiind şefa clasei, tot timpul eram întrebată: „Dar de ce te-ai născut acolo?”. Nu ştiam ce să spun. Până am terminat şcoala, stăteam cu frica în sân: mă gândeam să nu afle că am fost deportaţi.”
Europa Libera: Vă gândeaţi că ar putea să vă pedepsească a doua oară?..
Veronica Rusanovschi: „Da, era frica aceasta. Îmi amintesc că mămica ne prăjea pâinică cu ulei şi aşteptam să ne dea pâinica ceea şi îmi părea aşa de gustoasă!..”
Europa Libera: A contat foarte mult, totuşi, să ajungeţi la ziua când veţi fi reabilitaţi? A fost greu?
Veronica Rusanovschi: „Eu am crezut că ziua aceasta niciodată nu va veni, că noi tot timpul vom fi, aşa cum ne numeau, duşmani ai poporului... Noi nici nu înţelegeam sensul acestui cuvânt. Sora mea zicea: „Pe noi ne-au reabilitat, dar tu nu eşti reabilitată”… Şi în 2011, iată, documentul…”
Europa Libera: Dar de ce pe dumneavoastră ultima v-au reabilitat?
Veronica Rusanovschi: „Păi, eu m-am născut acolo. Pentru că îi reabilitaseră pe acei care au fost deportaţi de aici... Dar eu de-acum eram korenoi jiteli. Eu m-am născut acolo.”
Europa Libera: Copil de deportaţi eraţi.
Veronica Rusanovschi: „Da. Nu eram în listă. Şi pe urmă mi-au zis să mă duc să mă reabilitez, dar eu am dat la procuratură. Mi-a venit scrisoare și vroiam să o iau din cutia poştală. Dar băieţii au văzut că e de la Procuratură şi repede Eriomka a luat-o, ca să nu se sperie mămica că e de la Procuratură, că ea niciodată n-a avut cu Procuratura treabă. Şi, iată, aici scrie.”
Europa Libera: Ce scrie?
Veronica Rusanovschi: „Certificat de reabilitare. Prin prezentul se certifică că Rusanovschi Veronica Calistrat, născută la 17 noiembrie 1952, în locurile de represiune în regiunea Habarovsk, în familia părinţilor deportaţi şi actualmente reabilitaţi Rusanovschi Calistrat Tudor şi Rusanovschi Olga Elena Tudor, este declarată victima”… vai, nu pot citi… „represiunilor politice şi reabilitatăʾ.”
Europa Libera: Când aţi deschis plicul cu acest certificat, aţi trăit emoţiile cele mai mari?
Veronica Rusanovschi: „Mari emoţii. Că eu niciodată nu m-am simţit duşman. Părinţii mei sunt cu credinţă în Dumnezeu, aşa ne-au educat și pe noi. Eu îmi puneam întrebarea: „Dacă părinţii mei, fiind nişte oameni așa cumsecade, oameni de gospodari, de ce noi suntem duşmani ai poporului?”. De mic copil îmi puneam întrebarea aceasta. Nu aveam răspuns.”
Europa Libera: Şi astăzi îl aveţi?
Veronica Rusanovschi: „Nu. Nu am răspunsul acesta nici astăzi. Sunt nişte momente foarte dureroase şi foarte grele. Stalin ne-a furat copilăria noastră... ”
***
Durere, mizerie şi umilire. Aceasta îşi mai aminteşte despre deportări şi Alexei Tocaru, locuitor din Cimişlia.
Alexei Tocaru: „Şase ani aveam atunci în 1941. Şi dormeam cu săcuşorul sub cap cum spunea mama, dacă vine poliţia să luăm săcuşorul ca atâta-i al nostru, pentru represaţi…”
Europa Libera: Cum a nimerit familia dumneavoastră printre cei care urmau să fie deportaţi?
Alexei Tocaru: „Mulţi ne spun nouă că ne-au pârât, dar nu ştie lumea. Era plan de aista că trebuia să fie duşi. Am documente acasă și acolo scrie: „Были высланы внесудебными органами и один приказом освобожден”. Dar ne-au ridicat pe viaţă.”
Europa Libera: Şi unde v-au dus?
Alexei Tocaru: „În regiunea Kurgan. Am avut noroc că a murit Stalin, Hruşciov a început democraţia şi ne-au dat drumul. Dar eram ridicaţi pe viaţă.”
Europa Libera: Câţi ani ați stat acolo?
Alexei Tocaru: „Şapte ani.”
Europa Libera: Vă amintiţi copilăria dumneavoastră? Aţi dus lipsă de alimente. Era foame, ce aţi mâncat?
Alexei Tocaru: „M-au ridicat pe mine copil de șase ani, fratele de 14 ani şi o soră care nu vedea. Ne-au dus acolo, ne-au pus în pădure. Era un sătişor mititel, de vreo 20 de case, şi muream de foame. Dădea jumătate de kilogram de pâine la lucrători. Fratelui îi dădeau, iar mie şi surorii nu ne dădeau. Începusem să fugim, că muream de foame. Pe urmă pe sora au luat-o la dom slepîh şi eu am rămas cu fratele. Pe fratele spre iarnă l-au luat să înveţe de tractorist şi rămân eu, copil de şapte ani, singur, în casă. O căsuţă mică, temperatura de minus 40 de grade afară, iar în casă erau minus 20 de grade.”
Europa Libera: Aţi îndurat foame?
Alexei Tocaru: „Dacă dădeau jumătate de kilogram de pâine şi nu dădeau altceva nimic la pâinea ceea, poţi mata să trăieşti?!. Nu poţi... A văzut upravliaiuşcii că eu am să îngheţ şi m-a pus să ajut un moşneag, să caut de nişte boi. M-am dus la boii ceia să lucrez, iar acolo dădeau nişte crupe. Şi eu luam câte oleacă de crupe, fierbeam şi mâncam. Pe
urmă am văzut că la boi e mai cald decât în casă la mine, noapte mă duceam şi mă culcam lângă iesle, la boi. Pe urmă m-au schimbat cu nişte oameni tot represaţi. Oamenii aceia erau nemulţumiţi, mi-au pus patul chiar lângă uşă, la capul meu era gheaţa de 10 cm pe perete... A dat Dumnezeu şi s-a căsătorit fratele şi, dacă s-a căsătorit fratele, am început să trăim mai binişor. Eu chem lumea să ducem luptă pentru democraţie şi pentru Europa. Dacă era comunismul bun, cum spunea Hruşciov: „Mî pobedim!”, de ce n-au pobedit?! Că toţi s-au otkăzuit. Deci, să ducem luptă pentru Europa şi democraţie.”
Europa Libera: De ce e bine ca generaţiile tinere să cunoască adevărul despre ceea ce s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă?
Alexei Tocaru: „Ei dacă nu vor şti, nu vor crede celor întâmplate. Eu am luat acum cuvânt în Găgăuzia – au scris o carte „Foametea din Găgăuzia”, foarte bună carte – și m-am ridicat şi le-am spus elevilor: „Citiţi cartea, cartea e toată dreaptă, nu e scrisă pod diktovku, cum înainte se scria, dar e adevărul scris”. Eu am două nepoate şi pe amândouă le-am învăţat să se ocupe de politică, deși am numai trei clase. Cu cât tineretul mai multe va şti şi va face, cu atât mai repede noi vom trăi mai bine. Că nu se realizează binele într-o zi. Să rugăm scriitorii să scrie cât mai multe cărţi despre ce a fost...”
Europa Libera: De aici, de la Cimişlia, multă lume a fost deportată?
Alexei Tocaru: „Noi pe monumentul acela avem scrişi 1 200 de oameni, dar n-au încăput toate numele pe monument. Au fost vreo 3 000 şi ceva de oameni din Cimişlia. Nu reușeam să facem monumentul deportaţilor în Cimișlia. Și domnul Leancă m-a sunat acasă şi m-a întrebat: „Domnule Tocaru, dumneavoastră faceţi un lucru bun. De ce aveţi nevoie?” Zic: „Nouă Ministerul Culturii ne reţine documentele, nu ne dau voie să facem.” - „Mâine vor fi documentele”. Acestea sunt cuvintele domnului Leancă. El a mai întrebat: „Dar de bani nu aveţi nevoie?” - „De bani avem nevoie, dar ştiu că nici mata nu ai bani”. - „Domnule Tocaru, dar cât mata te-ai gândit că trebuie?” - „Eu ştiu, dacă veți da 20 de mii de lei, noi vă pupăm şi picioarele”… Şi el s-a dus, a luat banii cu care părinţii lui construiesc casă, de douăzeci de ani, căci pe banii lor cinstiţi construiesc, cei care fură fac în jumătate de an. Şi a luat banii ceia şi a doua zi mama lui îmi dă 20 de mii de lei să punem la monument.
Îi mulţumim că m-a ascultat şi astăzi este monumentul. Cum copiii se întrec cu bicicletele, aşa eşaloanele cu oameni ridicaţi se întreceau... Şi era un bărbat, Vasile Cojocaru, i-au ridicat femeia, iar el era fugit. Când a auzit că i-au ridicat femeia, vagoanele fiind închise, deschidea ferestrele şi tot întreba la fiecare vagon: „Zina Cojocaru nu e acolo?”. Au vrut, pe semne, ca toate republicile să fie lichidate să rămână numai una, Federația Rusă.”
Europa Libera: Dumneavoastră, cei care aţi fost forţaţi să lăsaţi satul, mama, casa, Moldova şi să ajungeţi acolo, în Siberii de gheaţă, sunteţi rezistenţi? Ce a însemnat credinţa pentru dumneavoastră?
Alexei Tocaru: „Dacă n-ar fi credinţa, lumea ar fi mai ceva ca animalele… Cruce ne facem, părinţii au crezut. După ce mi-au dat drumul, eu am început să ascult Radio Europa Liberă. Şi Europa Liberă m-a făcut om: eu mă pricep şi în politică internațională, și în cea internă.”
Europa Libera: Dar cum ascultaţi atunci Europa Liberă? Pe ascuns?
Alexei Tocaru: „Europa Liberă o ascultam pe la orele 1 de noapte, pe la ora 2. Altădată stăteam şi toată noaptea că o gluşau des, o închideau. Pe urmă s-a aflat de asta şi mă cheamă secretarul Partidului Comunist şi îmi spune: „Noi te sfătuim să nu te ocupi iar cu politica că este chip să fii dus din nou acolo, în Siberia”. Eu i-am spus că cu politica mă ocup pentru mine. El a zis că are date că mă ocup şi fac agitaţie în lume. Eu am zis că trebuie să spun la lume cum trăieşte Europa şi cum trăim noi, nu trebuie să stau şi să ascult ideologia comunistă...”
Europa Libera: Ce înseamnă să gândeşti liber? Ce preţ are libertatea?
Alexei Tocaru: „Libertatea nu are preţ, că ea nu se preţuieşte în bani… Dar dacă omul are libertate, asta-i cea mai scumpă decât toate. Ce mai este altceva, dacă tu n-ai libertate la vorbă, la gândire, la votare, la acţiune?... Atunci ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă închisoare… Domnilor şi doamnelor, vă chem pe toţi: preţuiţi libertatea, că vom fi pod diktovku iar, noi vom fi închişi în ocoluri iar…
