Serviciul de asistenţă individuală pentru persoanele cu dizabilităţi severe, funcţional în Republica Moldova, aduce de doi ani un dram de speranţă familiilor care de ani buni luptă pentru punerea în aplicare a drepturilor declarate ale persoanelor cu nevoi speciale. Deşi în doi ani numărul asistenţilor personali a crescut de la 170 la 1300, numărul celor care au nevoie de acest serviciu este de cel puţin 10 ori mai mare.
Angela Munteanu din Chişinău, ţintuită în căruciorul cu rotile de când se ţine minte, a făcut eforturi considerabile ca să înveţe o profesie şi acum reuşeşte să
lucreze, de acasă, la două locuri de muncă. Locuieşte de una singură la bloc şi se descurcă greu fără ajutor. Deşi angajează din salariul său o menajeră care o ajută în unele zile în gospodărie, tănără spune că ar avea nevoie de un asistent individual, dar, deocamdată, nu a obţinut un răspuns la demersul său către Asistenţa Socială din sectorul în care locuieşte:
„În presa s-a vorbit mult despre assitenţii personali, însă numărul de asistenţi personali pentru persoanele cu dizabilităţi, de exemplu, anul acesta este foarte mic. Eu nu cunosc nicio persoană din cercul meu de cunoştinţe care să fi aplicat şi să aibă un asistent de sprijin. Dar noi avem nevoie. Poate uneori şi pentru câteva ore, când vrei să mergi la bibliotecă sau chiar în parc. Şi eu am depus cerere, dar nu am primit răspuns”.
Serviciul de asistenţă de sprijin vine să repună în drepturi în primul rând mamele, care până nu demult, deşi lucrau 24 din 24 de ore, îngrijind de copiii lor imobilizaţi, erau private de toate facilităţile economice şi sociale. Acum persoanele care îngrijesc de copiii lor sau de un membru adult cu dizabilităţi din familie au dreptul la un salariu de asistent personal sau, în cazul în care aleg să lucreze, pot solicita serviciile unui asistent individual.
Serviciul de asistenţă individuală este acoperit de stat, resursele fiind direcţionate centralizat către administraţiile publice care dezvoltă acest serviciu la nivel local şi fac demersurile de rigoare către administraţia centrală. Deocamdată, serviciul de asistenţă individuală asigură doar o mică parte din numărul mare de solicitări, deaceea se dă prioritate persoanelor aflate în situaţii grave, însă adminitraţiile locale primare au libertatea să găsească şi surse alternative pentru a asigura cadrele de sprijin necesare în comunitate, spune
Djulieta Popescu, şefă de direcţie în cadrul Ministerului Muncii Protecţiei Sociale şi Familiei: „Pentru că numărul solicitărilor este foarte mare, fiecare administraţie raională şi-a stabilit nişte priorităţi, în conformitate cu care selectează cazurile în care este nevoie de asistent personal. Acolo unde nu a ajuns acest serviciu, familiile pot beneficia de ajutor social sau de alte forme de asistenţă socială”.
Oficialul recunoaşte că unele persoane ar putea să nu poată accesa acest serviciu din cauză că administraţia locală şi serviciile fr assitenţă socială nu au făcut evaluările necesare şi, respect, nu au solicitat resurse pentru acest serviciu: „Acolo unde administraţia publică locală este activă, acolo sunt dezvoltate mai multe servicii sociale, nu numai asistenţa individuală, dar şi asistenţa la domiciliu, casele comuniare şi altele. Din păcate avem şi localităţi cu administraţii fără iniţiativă şi din această cauză au de suferit oamenii”.
Totuşi, în opinia unor experţi, sistemul de asistenţă individuală ar fi discriminatoriu în raport cu unele categorii de personele care nu au dreptul să devină asistenţi individuali, cum ar fi pensionarii sau persoanele cu un anumit grad de invaliditate, chiar dacă acestea sunt cele care, de fapt, îngrijesc de persoanele ţintuite la pat.
Şi sistemul de eligibilitate pentru a accesa acest serviciu are elemente discriminatorii, întrucât nu oferă şanse egale tuturor categoriilor de persoane, afirmă expertul PNUD, Arcadie Astrahan: „În condiţiile în care resursele sunt limintate şi beneficiari mulţi, este foarte important să fie criterii clar stabilite de selectare. La noi însă se înţelege că aceste servicii se acordă doar dacă persoanelor sunt în cărucior. Dacă persoana are o dizabilitate mintală şi trebuie dusă de mânuţă, ajutată să ia o decizie, se consideră că nu are nevoie de cadrul de sprijin, că ia are mâini şi picioare. Şi noi suntem indignaţi, că există chiar unele în unele regulamente există prevederi expres discriminatorii”.
Deşi părinţii sunt avantajaţi la obţinerea unui salariu, totuşi nu toţi pot deveni şi asistenţi, deoarece funcţia presupune anumite cerinţe şi abilităţi, inclusiv dezvoltarea unui plan de lucru adaptat la nevoile persoanei, spune Ludmila
Malcoci, directoarea Keystone, organizaţie care asistă Guvernul în dezvoltarea unui şir de servicii de sprijin pentru persoanele cu dizabilităţi: „Nu toţi părinţii vor fi angajaţi ca şi asistenţi personali. Departamentele de asistenţă socială vor decide dacă angajează mama sau angajează un asistent personal dintro parte, care să lucreze în familia dată. Ei vor trebui să fie instruţi, să aibă nişte indicatori de performanţă. Noi elaborăm acum un manual pentru asistentul personal, cu indicatori de performanţă”.
Pentru a accesa acest tip de servicii, familiile trebuie să depună o cerere la direcţiile locale de asistenţă socială, iar acestea – să evalueze necesităţile şi să solicite resursele necesare de la bugetul public. Datele Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei arată că, în Republica Moldova, peste 10 mii de copii şi adulţi cu dizabilităţi severe au nevoie de asistenţă individuală.
