Unul din cercetătorii cei mai avizați ai istoriei muzicii din fosta Uniune Sovietică și din Rusia, observa cu ani în urmă, într-un volum de sinteză, că din efortul propagandistic stalinist pe plan cultural-muzical, făcut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nu a rămas în picioare aproape nimic. O singură operă, din multele compuse în anii 1941-1945, cea a lui Serghei Prokofiev, Război și pace, poate fi considerată o excepție, o capodoperă. Restul, aprecia Boris Schwarz în lucrarea sa de referință Muzica și viața muzicală în Rusia Sovietică (1918-1981), concepute în grabă, imature, asemenea „unor plăci memoriale, rod al unor eforturi devotate, dar superficiale” nu au rămas în istorie decît ca... titluri. Așa sînt, într-o scurtă enumerare, La Porțile Moscovei, numită și Sub foc de Dmitri Kabalevski, Mai puternic decît moartea de Victor Voloșinov, Sîngele Poporului și Nadejda Svetlanova de Ivan Djerdzinski, Emilian Pugaciov și Cei din Sevastopol, compuse Marian Koval, ultimul muzician prolific, autor și al unei cantate intitulate Războiul sfînt al poporului, din aceeași categorie de compoziții „în manieră de afiș propagandistic, lipsite de profunzime și introspecție”.
Într-o redirecționare și recuperare culturală spre și a moștenirii staliniste, inițiată de culturnicii regimului Putin, pe fundalul evenimentelor din Ucraina și al agresiunii ruse în Crimeea, la Opera din Sankt Petersburg a avut loc, zilele trecute, premiera unei producții noi, intitulată chiar Crimeea și bazată pe opera amintită a lui Marian Koval, Cei din Sevastopol. Spectacolul, notează Tatiana Vlaskaia, o corespondentă a postului Radio Libertatea, a fost calificat oficial drept „o operă rally” și ar fi - se scria în anunțul publicitar ce a însoțit premiera - „un reuniune operațională cu publicul” în care acestuia i se cerea să participe în mod activ, într-una din scene, spectatorii fiind chemați „să-și exprime poziția civică”. În corul final al operei, cîntăreții se dirijează spre public și intonează îndemnul „Luați-ne cu voi”.
Ceea ce diferă de producția operei, pentru care Marian Koval a devenit, în anii post-belici Laureat al Premiului Stalin, este eliminarea imnurilor la adresa dictatorului și a unei intrigi romantice secundare din libretul anului 1946.
Intervievat de Radio Europa Liberă/Libertatea, regizorul Iuri Aleksandrov se apăra agresiv spunînd: „Nimeni nu ne-a comandat această lucrare. A fost inițiativa noastră, cu resursele noastre, [fiindcă] nu puteam rămîne tăcuți. Poziția noastră este clară și principială. Avem Crimeea, care este a noastră. Nu o vom preda nimănui”.
În paranteză fie spus, compozitorul Marian Koval s-a remarcat din anii 1920, cei ai studenției sale, în calitate de membru al așa-numitului grup „proletar” PROKOLL (Colectivul de Producție al Compozitorilor Studenți) ce își propunea să reflecte realitatea sovietică prin „creația muzicală revoluționară a celor ce au crescut cu Revoluția”. În 1929, liderii grupului au trecut în mai puternica Asociație Rusă a Muzicienilor Proletari (RAPM), urmînd chemarea Pravdei la „consolidarea forțelor comuniste” și s-au remarcat prin pozițiile lor violente împotriva modernismului, a muzicii occidentale, a jazz-ului ș.a.m.d. Koval a fost unul din participanții activi, în 1948, la condamnarea jdanovistă a lui Dmitri Șostakovici, în momentul instalării așa-numitei „noi ordini” în lumea muzicală sovietică, devenind unul din cei patru secretari ai Uniunii Muzicale condusă de Tihon Hrenikov.
Reluarea operei lui Marian Koval în contextul politic actual este un gest semnificativ pentru orientarea culturală dorită de propagandiștii președintelui Rusiei și la care s-au raliat atît o serie de muzicieni, cît și de critici teatrali. Unul dintre ei, Evgheni Hahnazarov, declara corespondentei Europei Libere că „nu este numai material de propagandă, este o piesă de artă, ce se va bucura, după mine, de succes” fiindcă „lui Koval nu i s-a acordat degeaba Premiul Stalin”.
Un profesor de la Universitatea Pedagogică Herzen, Aleksandr Kobrinski, atrăgea, pe de altă parte, atenția asupra semnificației reale a premierei de la Sankt Petersburg, declarînd: „Intelectualitatea noastră se manifestă exact așa cum a făcut-o în 1914. Atunci striga entuziast: «Bosforul și Dardanelele sînt ale noastre!» și «Trăiască Armata rusă!» Toți îl iubeau pe țar și guvernul său, trecînd sub tăcere progromurile rușinoase împotriva germanilor de la Petrograd. În 1916, numai la doi ani distanță, vederile intelectualității și ale publicului rus despre guvern s-au schimbat cu 180 de grade. Din păcate, la noi un astfel de comportament este obișnuit”. Același comentator regreta în context utilizarea copiilor în spectacolul de operă Crimeea. „Experiența o arată, copiii cresc, urmează studii, învață, și încep să înțeleagă totul. Nu poți spăla constant creierele oamenilor. La un moment dat vor pune lucrurile la locul lor corect.”
Deocamdată, însă, se anunța din Rusia, regizorul spectacolului și-a declarat intenția de a prezenta opera în spectacole de masă, în locuri publice încărcate de simbolism, cum ar fi Piața Palatului la St. Petersburg sau Piața Roșie la Moscova...
