Persoana, care a devenit un mit principal, un centru al gravitaţiei semantice, spre care converg diferite linii de conflict, din care apar dezagregate, pe grupuri de interese separate, trupele armate din sud-estul Ucrainei, este astăzi ministrul apărării al aşa-numitelor republici populare din Doneţk şi Lugansk, Igor Strelkov. Oricât de straniu ar părea, el a reuşit să îmbine în sine (uneori, într-o manieră absolut anecdotică) două concepte de luptă armată ce se contrazic unul pe altul. Unul din ele ţine de perioada când Strelkov timp de trei luni a stat în fruntea defensivei Slaveanskului, un orăşel mic din regiunea Doneţk. Chiar dacă deja atunci era numit ministru al apărării al RPD şi RPL, el a refuzat public şi fără discuţii postul său de ministru, declarând că datoria lui supremă este să păstreze Slaveanskul şi, dacă va fi nevoie, să moară împreună cu tovarăşii săi de luptă.
Este evident faptul că, în cazul dat, el considera drept prioritară fapta unui eroism personal, lupta personală, sortită înfrângerii, pentru identitatea culturală, istorică şi etnică a lumii ruse încercuite de forţele adverse. Despre faptul că zdrobirea trupelor din Slaveansk este una inevitabilă, dacă Rusia nu va veni cu ajutoare, el a declarat în repetate rânduri, prezentând evenimentele ca pe o tragedie în care eroul nu poate evita nimicirea în ciocnirea cu soarta şi esenţele retrograde, dar el iese la lupta pentru adevărul căruia i se refuză un loc în această lume. Cu privire la aceasta, iată câteva rânduri din Tiutcev:
„Luptaţi buni prieteni şi prindeţi curaj,
De lupta-i nedreaptă, izbânda-i miraj!”
Aici lupta în sine devine un simbol al victoriei asupra fatumului:
„Ochiul olimpic cu pizmă se uită
La bătălia cruntelor firi
Care cu lauri învinse-s de Soartă,
În focul acestei ciocniri”
În perioada Slaveanskului, Strelkov se anunţă drept un om care deplânge frumosul şi inaccesibilul. El şi trupele sale sunt trădaţi de Rusia în configuraţia ei istorică de acum şi din această cauză sunt nevoiţi, cu gândul la imaginea ideală a patriei, să moară.
În fond, lui Igor Strelkov, iar fi reuşit fără mari eforturi să traducă (cer iertare pentru acest calambur) în viaţă acest subiect antic şi să părăsească această lume în tradiţiile cele mai bune ale mişcării albe. Totuşi! Totuşi după ce armata ucraineană a luat Nikolaevka, lipsind practic Slaveanskul de ultima linie de aprovizionare, conceptul rezistenţei armate într-un mod miraculos s-a schimbat. Strelkov împreună cu garnizoana sa părăseşte Slaveanskul, pe care s-a jurat să îl apere până la ultima sa picătură de sânge, pentru a deveni ceea ce a refuzat să fie în precedentele 3 luni: ministru al apărării al RPD şi RPL.
Este deja o cu totul altă abordare, una ce presupune faptul că separatiştii din sud-estul Ucrainei nu se jură doar pe trecut, nu se jură doar pe secolul de aur, acea identitate rusă rămasă pentru totdeauna în trecut şi condamnată la înfrângere pe toate fronturile. Ei au un viitor, lumea rusă, statalitatea Novorossiei (independente sau în componenţa Rusiei). Aici deja nu este fundamentală capacitatea de a muri pentru idealul inaccesibil al sfintei sau aproape de aceasta Rusii, ci datoria de a lucra pentru o nouă realitate. Lucrând, în acelaşi timp, destul de prozaic. În cazul lui Strelkov, este vorba de formarea unor strategii defensive, dar, ce e şi mai important, de o tactică operativă cu privire la specificul trupelor armate, la constituirea lor, cu privire la planurile în cazul înaintării grupurilor inamice pe o direcţie sau alta, cu privire la comunicaţii, aprovizionarea spatelui frontului şi multe altele. Eroul romantic se transformă brusc în om de stat, în funcţionar.
Personal, dacă e s-o luăm cu onestitate, nu ştiu care dintre cei doi Strelkov este adevărat, deşi am unele presupuneri. Ce este primordial pentru el, romantismul sau proza vieţii? Prin ce se explică această transformare, e un calcul subtil sau e o schimbare de paradigmă valorică? Cum oare omul, care insista mult timp pe ideea că destinul lui este moartea, deodată a devenit deschis pentru viaţă, fie şi în formatul ei militar experimental?
Dar, poate că răspunsul la această întrebare nu este atât de important. Esenţial este faptul că, urmându-l pe Strelkov, se schimbă întregul mit al sud-estului: de la tradiţia eroizării morţii, care îl apropie pe Strelkov de stilistica fasciştilor italieni, la modelul separatist postsovietic care continuă să demoleze URSS-ul.
