Pe măsură ce ne apropiem de cea de-a o suta aniversare a fatidicului an 1917, ne putem aștepta la o avalanșă de cărți despre revoluțiile ruse, bolșevism, Lenin, Troțki, Stalin, etc. Acest lucru este perfect normal. Secolul al XX-lea a fost, într-o mare măsură, secolul lui Lenin. Tocmai Lenin a fost cel care a inventat partidul de avangardă ca vehicul pentru urmărirea scopurilor supreme ale ingineriei sociale. El a dorit purificarea umanității de „vermina" burgheză. A fost neo-machiavelicul și neo-iacobinul desăvârșit, un marxist îmbibat de amintirile sângeroase ale radicalismului revoluționar rus. Istoricul Orlando Figes este cât se poate de calificat să scrie o analiză comprehensivă și bogată a unui întreg secol al viselor revoluționare ruse.
Există puțini alți istorici la fel de informați cu privire la tradițiile culturale ruse și, nu mai puțin important, cu privire la rolul terorii în dinamicile experimentului bolșevic. În această carte relativ scurtă, Figes reușește să redea în mod extraordinar o sinteză captivantă a istoriei politice, sociale și intelectuale. Cititorii interesați de cum anume a ajuns la putere această sectă mesianică a bolșevicilor și cum a înființat primul partid-stat totalitar, vor găsi această carte extrem de utilă. Figes scrie cu eleganță, evită orice fel de jargon plictisitor și ține cititorul într-o permanentă stare de curiozitate cu privire la această teribilă poveste a iluziilor, deziluziilor, masacrelor, persecuțiilor, ambițiilor milenariste, holocaustului social, rutinizării, dezvrăjirii și prăbușirii finale.
În mod fundamental, cartea lui Figes este despre un grup de indivizi iluminați, mânați de convingerea fermă că Istoria le-a conferit glorioasa misiune a emancipării omenirii de sub povara umilinței, exploatării și inegalității. Cu toate acestea, revoluționarii lui Lenin au fost doar una din falangele vrăjite implicate în turbulența revoluționară a Rusiei țariste. Menșevicii, spre exemplu, au fost mai puțin înnebuniți de viziunile apocaliptice și au propus o versiune evoluționistă de socialism, apropiată de social-democrația de tip occidental. Totuși, tocmai din pricina strategiilor lor moderate, ei au ratat șansa de a electriza masele în modul în care au făcut-o Lenin, Troțki și camarazii lor. Programul lor era temperat, al lui Lenin era furtunos.
Figes scrie superb despre rolul crucial al lui Lenin în crearea partidului revoluționar și promovarea, adesea în contra celor mai apropiați colaboratori ai săi, a cataclismului revoluționar. În acest tablou, Lenin apare neclintit și încăpățânat, foarte asemănător unui personaj din memorabilul roman „Demonii" al lui Dostoievski. Nicio surpriză că Lenin îl ura pe Dostoievski. După moartea lui Lenin, lupta pentru mantia sa a luat forme cumplit de brutale. Relativ obscurul Stalin a câștigat împotriva unui Troțki flamboiant în primul și-n primul rând pentru că reușise să controleze cadrele. Egocentric și arogant, Troțki nu a reușit niciodată să creeze o bază de masă printre membrii de rând ai partidului. Retorica lui revoluționară le suna acestora supărător de bombastică. Ursuzul Stalin reprezenta echilibrul birocratic și oferea perspectivele unei mobilități sociale rapide.
Cea mai importantă trăsătură a sistemului leninist, o arată foarte corect Figes în acord cu o întreagă linie sovietologică ce-i conține pe Richard Pipes, Leonard Shapiro, Robert C. Tucker și Adam Ulam, era disprețul pentru lege. În fapt, cineva ar putea spune că justiția socialistă era un oximoron. Figes citează un veteran lider bolșevic, Anastas Mikoian, care, în ultimii săi ani, a admis că Uniunea Sovietică fusese creată și condusă de un grup de gangsteri (incluzându-se aici și pe sine). Acest lucru ar putea suna dur pentru anumiți istorici revizioniști, dar este realitatea faptică. În orice caz, este important de subliniat, și Figes o face cu măiestrie, că aceștia nu erau huligani ordinari, ci gangsteri mânați ideologic. Ideologia a fost coloana vertebrală a sistemului leninist, cel pe care istoricul Martin Malia l-a descris cu precizie ca partocrație ideocratică.
Un personaj major în narațiunea lui Figes este Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin și demolatorul mitului generalissimului. Hrușciovismul a simbolizat tentativa disperată a elitei conducătoare, nomenclatura comunistă, de a salva proiectul leninist de la presupusa degenerescență stalinistă. Fără a îmbrățișa condamnarea lui Troțki la adresa stalinismului, Hrușciov a simțit că era ceva putred în personalizarea excesivă a puterii. A decis să atace statutul iconic al lui Stalin (ceea ce el a numit, reluind o sintagmă a lui Karl Marx, cultul personalității) prin reanimarea moștenirilor trădate ale lui Lenin. Esența hrușciovismului a fost sintetizată în sloganul: „Înapoi la Lenin". Al XX-lea congres al PCUS a reprezentat cel mai glorios moment al lui Hrușciov. „Raportul Secret", cu toate inconsecvențele și tăcerile aferente, a fost un eveniment cutremurător în interiorul mișcării comuniste mondiale. Figes discută pe larg impactul revelațiilor lui Hrușciov în cadrul Blocului Sovietic. Se impune o rectificare: „Raportul Secret" nu a fost publicat în mod oficial în Polonia (așa cum spune Figes) sau în orice altă țară est-europeană. Acest text dinamitard a ajuns în Occident, via Polonia, în mod clandestin, și nu oficial! Apoi, mai departe, via Israel, spre Statele Unite, unde a fost supus unei minutioase verificari a autenticitatii sale. A urmat publicarea pe prima pagina a cotidianului „New York Times", difuzarea sa de catre posturile de radio vestice, in primul rand „Europa Libera" si „Libertatea".
Orlando Figes este cel mai provocator la sfârșitul pătrunzătoarei sale cărți. Pentru el, URSS nu a fost condamnată la dispariție ca urmare a unei crize economice și sociale. Niciun colaps nu a fost în mod structural predestinat. Originile auto-distrugerii, spune el, au fost schimbările intelectuale introduse de Mihail Gorbaciov și susținătorii reformiști ai acestuia. Cu alte cuvinte, revoluția intelectuală a fost cea care a generat o criză care, la sfârșit, a dus la o completă prăbușire sistemică. În acest punct, Figes se apropie în interpretarea sa de discuția propusă de filosoful polonez Leszek Kołakowski cu privire la decăderea ideologică a regimurilor de tip sovietic.
Mihail Gorbaciov, așa cum spune Figes, a fost un copil al hrușciovismului, dar, pe măsură ce politicile sale de deschidere (glasnost) au avansat, el s-a apropiat de înțelegerea provocării fundamentale: cum să creezi domnia legii în cadrul unui sistem bazat pe lipsa legalității? Cu cât au încercat mai mult să rezolve această contradicție insurmontabilă, o reala cuadratură a cercului, cu atât Gorbaciov și consilierul său cel mai apropiat, Aleksandr Iakovlev, s-au îndepărtat mai mult de bolșevism. În final, întreg edificiul s-a năruit și a lăsat în urma sa moștenirea unei vinovății neprocesate și a unor speranțe democratice neimplinite, poate donchişotești.
Orlando Figes, „Revolutionary Russia, 1891-1991. A History". New York: Metropolitan Books, Henry Holt and Company, 2014, 324 pp.
