După ce şi-au turnat găleţi de vorbe grele unul în capul celuilalt, premierul şi preşedintele comunică prin terţi. Ba chiar Victor Ponta s-a apucat să-şi pună pe hârtie paraponul, că vorbele zboară, scrisul rămâne. Cine ar putea şti mai bine asta decât un plagiator?
Se păruiesc din nou pentru că Traian Băsescu, răzbit de complexe de superioritate intelectuală, a spus că s-a jucat cu sufletul premierului cum a vrut, din prima clipă de coabitare. Chiar când îşi punea semnătura pe contractul prenupţial, lui Traian Băsescu îi era în gând cum să-l încalce cât mai des şi mai umilitor pentru coabitantul său. Era cu spatele la zid, jubilează azi preşedintele, puteau să-l ciuruiască şi n-au făcut-o deşi aveau 70% şi forţa de foc a Parlamentului. Dar nu faptul că s-a lăudat că, deşi în inferioritate, a reuşit să-l păcălească pe cel pe care a fost nevoit să-l ungă prim-ministru a stârnit furia acestuia de pe urmă, ci ameninţarea preşedintelui că îi va dezbrăca pe mulţi de imaginea prefabricată şi le va face publică radiografia. Poate îi e teamă că-l dezgoleşte Traian Băsescu de hainele sale cele noi sau, pur şi simplu, vrea să scoată ce e bun din divorţul acesta, adică publicitatea gratuită la ore de maximă audienţă.
Preşedintele şi-a lansat ameninţarea auzind de candidatura Monicăi Macovei, dar îi ameninţa cu nuditatea pe toţi candidaţii în lupta pentru Cotroceni, mai puţin pe Cristian Diaconescu, fostul său consilier care a descoperit, după decenii de carierism de stânga, că face proză de dreapta.
Acum premierul îi scrie preşedintelui că pactul este nul şi nu mai produce efecte politice şi instituţionale. Rămâne un mister care erau acele efecte şi de ce ar fi fost ele şi politice? În ceea ce priveşte efectele instituţionale, premierul însuşi s-a plâns în mod repetat că Traian Băsescu îşi încălcă prerogativele şi că sindromul hiperactivităţii prezidenţiale s-a resimţit la cel mai înalt nivel. Respingerea celor doi noi miniştri din cabinetul Ponta este cel mai recent exemplu. Ca în multe alte cazuri, această scrisoare înveseleşte cu armonii de operetă promiscuitatea instituţională a societăţii româneşti. Aşa-zisa independenţă a celor trei puteri a fost în mod repetat şi premeditat subminată de graba preşedintelui României de a-şi bifa obiectivele din agendă. Chiar dacă pare doar un soldat fanfaron, preşedintele are tot dreptul să râdă cu gura până la urechi de Victor Ponta, care nu se dovedeşte mai mult decât o copie la indigo a celor care s-au succedat pe la conducerea partidului pe care-l conduce: are foamea de putere a lui Ion Iliescu, aroganţa lui Adrian Năstase şi ingenuitatea care l-a făcut celebru pe Mircea Geoană.
Aşadar, vreme de doi ani vitali pentru consolidarea rezistenţei anti-Băsescu (pentru a nu spune că pentru redresarea economiei sau pentru reformele instituţionale) tot acesta a tras sforile. Şi a făcut-o ostentativ, umilindu-şi partenerul de coabitare pe care acum îl ameninţă că va face publice toate înregistrările întrevederilor de Cotroceni să se vadă spinările cocoşate de emoţie şi slugărnicie ale premierului şi suitei sale. O mostră a scăpat de la cancelaria prezidenţială nu demult, când s-au publicat discuţiile pe marginea impozitului pentru asigurările sociale.
Este evident că ambii folosesc spectre sonore dincolo de pragul surzeniei celuilalt. E şi mai clar că, în tot acest răstimp, ţara nu a fost guvernată conform unei agende care să ţină cont de necesităţile şi urgenţele publice, ci după un calendar electoral ale cărui capricii s-au suprapus îmbrâncelilor celor doi actori pe scările puterii. După doi ani de menaj zgomotos, masculul alfa continuă să-şi arate muşchii şi colţii în vreme ce consoarta trimite scrisori de despărţenie. S-ar putea ca aerul de sedus şi abadonat al lui Victor Ponta să aibă succes la amatoarele de telenovele. După ce a purtat războiul pentru imagine pe culmile valurilor la inundaţie sau pe aripa unui F 16, premierul încă ar mai putea părea unora un individ tapat de bani de o coabitantă capricioasă, jucătoare.
Întrebarea e de ce şi-a lăsat atâta vreme partenerul să-l pălmuiască în public şi să-i umble ostentativ în portofel fără să aibă vreo reacţie? Cum se explică hipnozatizarea în grup a echipei lui Victor Ponta, aceiaşi care promiteau, ca şi Traian Băsescu la primul mandat, să umple Piaţa Victoriei de ţepe în care să-i tragă pe toţi oamenii preşedintelui prinşi cu mâna în borcanul cu magiun? Această îndelungă tăcere pe tema multelor miliarde de euro care ar fi dispărut din buget pe timpul guvernării Boc ne dovedeşte fie că frauda cu pricina nu s-a petrecut, fie că pactul de coabitare a fost un acord de complicitate la fraudă. Cu toate acestea, este imposibil să regăseşti urmele uriaşelor fonduri europene sau împrumutate de FMI în economia românească. Poate doar în castelele principalilor ordonatori bugetari de credite şi în salariile lor de nababi care-i fac primii în topul celor mai bine plătiţi bugetari din Uniunea Europeană.
Denunţarea pactului de coabitare este prea puţin şi prea târziu pentru milioanele de oameni care-l voiau demis pe Traian Băsescu la referendumul din vara lui 2012. Este o asimetrie între adevărul electoral şi realitatea negociată politic, dezechilibru care s-a văzut în scăderea dramatică a popularităţii partidelor care au avut relaţie cu preşedintele. Alianţa care-l voia demis pe Traian Băsescu a durat mai puţin decât pactul de coabitare, mai precis până când Victor Ponta şi-a pus oamenii la drumul mare, pe toate coridoarele puterii administrative, ba chiar şi în fruntea celor două camere. Apoi, foştii parteneri au devenit duşmani declaraţi şi publică azi prin tabloide amănuntele picante ale unei relaţii eşuate, ca vedetele care vor să ţină simţurile publicului treze.
Aceste decizii vitale luate cu încetinitorul ne spun că nu este vorba despre o indignare sinceră şi nici despre o decizie în interesul general cum vrea să pară, ci despre o altă manevră politică făcută în cadrul curăţeniei dinaintea campaniei. Premierul scutură de pe genunchi direct în ochii alegătorilor praful de pe podelele Cotrocenilor. Vrea să-şi îmbunătăţească imaginea de tânăr rebel, pregătit să mărşăluiască pe drumul victoriei.
A făcut atâtea găuri în buget pentru asta, e păcat să nu profite de avantaje. Se luptă chiar pentru o amnistiere a pensionarilor şi mamelor care au luat mai mulţi bani decât le permitea legea, promite o refinanţare a datoriilor bancare şi ar îndrepta, cel puţin pentru o sută de zile, cele mai mari injustiţii sociale. Îşi antrenează oastea pentru ultima etapă şi se pregăteşte sufleteşte chiar să-şi piardă principalul propagandist, pe fondatorul trustului de presă Intact pe care-l ajung din urmă păcatele tinereţii şi-i distrug chipul de câine de pază al democraţiei şi filantrop. Securist, dar filantrop. Şi în acest caz sentinţa e prea puţin, prea târziu. Omul face pe pensionarul cinstit, proprietar al unui apartament de două camere căruia nu-i poţi confisca decât televizorul alb-negru. Da, s-ar putea ca acum zece ani să fi făcut o manevră financiară pentru a-şi asigura bani de pensie. Oricum, prea mulţi bani n-a făcut pentru că azi le spune înţelept judecătorilor că n-ar avea ce să-i confişte întrucât nu are nimic. E un simplu pensionar, merită şi el o amnistie. Chiar dacă sunt cârcotaşi care critică încetineala justiţiei, flexibilitatea judecătorilor sau generozitatea lor selectivă, un lucru e sigur: a-l condamna pe Dan Voiculescu înseamnă că s-a rupt, în fine, ceva în maşinăria securistică aflată de prea multă vreme la conducerea găştilor din subteranele economiei şi societăţii. Ar fi primul proces al Securităţii care se soldează cu închisoare. E drept, nu pentru activitatea de-atunci, dar şi Al Capone a fost închis pentru evaziune, nu pentru lungul şir de fraude şi crime de dinainte. Securitatea nu ar fi distrusă, dar ar şchiopăta o vreme, amputată de câteva conturi.
Dan Voiculescu a fost iubit pentru banii lui de multe persoane fizice şi juridice, inclusiv de preşedintele Băsescu şi fostul său siamez, Teodor Stolojan. Supravieţuirea sa nu ţine de miracolul adaptării la un mediu complet nou, ci de realitatea continuităţii între puterea de dinaintea lui 1989 şi cea de după. Condamnarea comunismului a fost un moft câtă vreme nu a fost însoţită de o lustraţie care să-i alunge pe foştii securişti şi lideri comunişti din locurile unde se iau banii şi viaţa societăţii. Lustraţia individuală, câtă şi cum a fost ea, a fost prea puţin şi prea târziu. Oricum, în vreme ce Dan Voiculescu stătea cu plăsuţa la intrarea (sau ieşirea) din închisoare, Adrian Năstase sau George Becali speră să fie eliberaţi anticipat pentru bună purtare. Locul lor a fost păstrat cald, afacerile au mers înainte, vechimea pe cartea de muncă la fel şi mulţi simpatizanţi, Victor Ponta, de pildă, fac gesturi patetice de dor şi nerăbdare. E un fel de a-i asigura că nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se transformă.
