În ajunul celei de-a 25 aniversări de la proclamarea, pe 31 august 1989, a limbii române drept limbă de stat şi trecerea la alfabetul latin, Comisia pentru decernarea Premiului Naţional nu a găsit de cuviinţă să premieze nici un scriitor. Aici s-ar putea pune punct, de vreme ce statul şi-a întors demonstrativ faţa de la oamenii de litere, acum tot mai ai nimănui; la rândul lor, aceştia nu au decât să declare greva scrisului, dar parcă-i văd pe câte unii prinşi în campania electorală de la toamnă, pe post de propagandişti de partid, în numele breslei se-nţelege, şi astfel aservind, o dată în plus, cultura noastră unei cauze politice. Care cauză – „europeană”, se-nţelege (o umbrelă tot mai încăpătoare!) – va mobiliza şi interpreţi, şi actori, şi regizori, într-un cuvânt – artişti; fiecare partid cu taraful lui. (Alt taraf, pe care unii artişti au şi început să-l părăsească în grabă, cutreieră actualmente Rusia – dar nu spre a convinge Moscova să ridice embargoul la fructe şi legume, ci pentru a se cere, cu ţară cu tot, în Uniunea Vamală –, la îndemnul socialistului Igor Dodon, acum „moldoveanul nr. 1” al ţării noastre, ce numai de „patrioţi ai Moldovei” nu duce lipsă…)
De ce nu s-au putut mobiliza cei câţiva membri ai Comisiei care reprezentau artele – de la compozitorul Eugen Doga, laureat în 2008 al Premiului de Stat în valoare de un milion de lei, la preşedintele Uniunii Scriitorilor, poetul Arcadie Suceveanu, şi el laureat al Premiului de Stat –, după ce că mai multe instituţii de cultură, dar şi alţi laureaţi ai Premiului de Stat, l-au susţinut pe singurul candidat la Literatură rămas în cursă, este greu de spus, dacă nu cumva tocmai interesul politic de moment şi-a spus cuvântul, printr-o jenantă conspiraţie a tăcerii în jurul lui Paul Goma. Senzaţia că jocurile erau făcute de la bun început, de dragul corectitudinii politice, se amplifică pe măsură ce numiţii membri ai juriului nu se grăbesc să-şi explice absenţa de la şedinţa finală (à propos, şi votul în plic nu s-a putut?! – este o practică acceptată în numeroase ţări), care în cazul candidatului la Literatură s-a dovedit a fi… sentinţa finală.
Dintr-odată credibilitatea unui sistem construit în toţi aceşti ani, care de dragul „interesului naţional” nu va ezita să scoată din cursă anumite personalităţi incomode – nu atât prin mijloace cinstite, cât prin neprezentare, apelând pentru asta la oameni-curele de transmisie –, s-a prăbuşit. La fel, şi „neafilierea politică” a unor uniuni de creaţie & instituţii ştiinţifice; şi iluzia autonomiei esteticului odată cu ea. („Scrieţi băieţi, orice, numai… să vă [în]scrieţi în partidul nostru!”, astfel s-ar putea răstălmăci, în noile condiţii, apelul paşoptistului Ion Heliade-Rădulescu. Muzicienii & reprezentanţii altor arte să-şi caute sloganurile lor, bune de întors pe toate feţele…) De unde în ultimii ani ai guvernării comuniste prim-planul scenei îl ocupase „Caravana culturii” – această replică peste veacuri a renumitelor „sate potiomkiniene” –, acum există riscul transformării unor bresle artistice în oficine pdl-iste, pd-iste, plr-iste…
În ciuda faptului că nici un scriitor nu s-a învrednicit anul acesta de Premiul Naţional, Ţara Moldovei nu este în pană de scris, şi nici de citit – editorii continuă să scoată cărţi; librăriile sunt deschise, unele şi sâmbăta şi duminica; autorii îşi lansează opusurile chiar şi în perioada estivală în faţa unui public când mai numeros, când mai select… Or, în ultimă instanţă, prin neacordarea Premiul Naţional nici unui scriitor, Comisia prezidată de Primul ministru, în componenţa căreia se regăsesc mai mulţi miniştri & funcţionari de stat, tocmai i-a acordat Republicii Moldova (ce-şi datorează existenţa şi Republicii Literelor de la 1989, „anul când Dumnezeu a fost român” – a nu se uita acest lucru), nici mai mult, nici mai puţin, Clauza Naţiunii celei mai Defavorizate. Punct. Capătul nu se vede.
Sărbători fericite!