Aşadar, guvernul Manuel Valls n-a durat nici măcar cinci luni. Când a fost numit prim-ministru, pe 2 aprilie, Valls era considerat marea speranţă a socialiştilor: avea o cotă ridicată de popularitate, se dovedise ferm în postura de ministru de interne, era apreciat chiar şi de o parte a electoratului de dreapta pentru că părea mai maleabil, mai receptiv faţă de liberalismul economic. Dar nici guvernul Valls nu a putut face faţă crizei profunde pe care o traversează astăzi Franţa. Lucrurile au devenit şi mai complicate în momentul în care câţiva miniştri, în frunte cu ministrul economiei Arnaud Montebourg, au dezavuat public politica executivului protestând împotriva măsurilor de austeritate şi a alinierii la criteriile stabilite la Bruxelles. În mod fatal, confruntat cu această rebeliune din interior, guvernul nu avea altă soluţie decât să se autodizolve iar miniştrii dizidenţi să fie înlăturaţi.
Nu e foarte relevant să discutăm cele câteva remanieri care s-au operat în noul cabinet Valls 2. Să notăm totuşi, ca un fapt destul de insolit, că la ministerul economiei a ajuns un fost înalt funcţionar al băncii Rotschild, ceea ce e oarecum în contradicţie cu atacurile virulente la adresa marii finanţe pe care le lansa François Hollande în cursul campaniei electorale. Dincolo de operaţiunea de cosmetizare a guvernului rămân problemele de fond. François Hollande a ajuns la cota cea mai de jos a popularităţii, cu numai 17% opinii favorabile. Popularitatea lui Manuel Valls a scăzut şi ea drastic, consecinţă a rezultatelor economice nesatisfăcătoare. Şomajul e în constantă creştere şi nu se poate prevedea momentul când el va putea fi stăvilit. Deficitul public rămâne ridicat ceea ce obligă, inevitabil, la austeritate bugetară. Reformele structurale se lasă aşteptate şi singura promisiune îndeplinită a socialiştilor este impozitarea sălbatică a bogaţilor, care a condus la migrarea capitalurilor şi a întreprinzătorilor către ţări mai tolerante şi mai primitoare.
Guvernarea socialistă s-a angajat, acum, într-o cursă contracronometru. Măsurile destinate a relansa economia îşi vor face efectul, în cel mai bun caz, în 2016, adică un an înainte alegerilor prezidenţiale şi legislative. S-ar putea ca atunci să fie prea târziu atât pentru Hollande cât şi pentru Valls, socotit de mulţi un candidat socialist mai puternic. Îi revine acestuia dificila misiunea de a salva ce mai poate fi salvat. Încă un eşec în fruntea noului guvern ar însemna pentru Valls, cu certitudine, punerea între paranteze a ambiţiilor sale politice.
