„Niciodată turcii n-au dus-o mai bine decât acum, nici pe vremea Imperiului Otoman și nici chiar pe vremea lui Ataturk”, spune, sigur pe el, Hasan, fotograf de meserie pe care l-am întâlnit la Castelul Ankarei, unde are un magazin de suveniruri. M-a oprit să mă roage să-mi facă niște poze pe drumul care duce spre metereze, a alergat în magazin și s-a întors cu un aparat profesionist. „Nu e adevărat că Erdogan vrea să transforme Turcia într-un stat islamist, dar de când e AKP la putere, militarii nu mai au nimic de spus și țara e mult mai democratică și mai liniștită”. „Oamenii vor liniște”, îmi explică Hasan, iar „Erdogan le-a dat nu doar liniște, ci și prosperitate”, după ce în ultimii 50 de ani au avut loc patru lovituri militare de stat pe fond de sărăcie și corupție, ultima în 1997.
Pentru cei mai mulți turci totul se reduce la „bani” și la „confort”, este de părere Gokhan Bacik, profesor de relații internaționale la Universitatea Ipek din Ankara. „Erdogan va rămâne la putere câtă vreme va reuși să păstreze creșterea economică și bunăstarea oamenilor”, dacă vine criza economică și aici, „epoca Erodgan se va sfârși”, spune profesorul Bacik, savurând fagurele cu miere la una din cafenelele chic din centrul Ankarei, unde o tânără blondă îmbrăcată în pantaloni albi mulați se căznea să interpreteze la pian bucăți din opere celebre.
Era într-o duminică dimineață însorită, în plin Ramadan, când musulmanii postesc până la asfințitul soarelui, dar locul era aglomerat și oamenii se bucurau de croissants proaspeți, de dulcețurile și compoturile locale și de plăcintele proaspete. „Aici e o oază artificială în care elitele și snobii vin să mămânce micul dejun”, îmi explică profesorul de 40 de ani, care alesese această cafenea pentru a-mi arăta că turcii nu au cum renunța la viața lor inspirată din civilizația vestică, în ciuda noii direcții pe care o adoptă tot mai autoritar liderul de la Ankara. „Cei mai mulți turci nici nu-și pot imagina că există un loc de acest fel”, deși „pare că nu-i mai interesează nimic, în afară de cum să facă bani”. Din acest punct de vedere am adoptat cu toții filozofia capitalismului vestic, adaugă Gokhan Bacik, parcă mirându-se că „pe turci nu-i mai interesează nici măcar problema kurdă care acum zece ani era atât de inflamată”.
„Și la Ankara suntem în plină eră neo-liberală”susține profesorul de relații internaționale: „cu Israelul, care este potențialul nostru inamic acum, schimburile comerciale au crescut de trei ori de la înrăutățirea relațiilor diplomatice, ca să nu mai vorbim de Rusia. În acest caz contează doar cele 40 de miliarde de dolari, cât înseamnă comerțul turco-rus, și acest lucru e suficient pentru a uita diferențele mari dintre noi în ceea ce privește Siria, Cipru, Georgia și chiar Ucraina, unde Turcia are o importantă minoritate în Crimeea”.
Turcia este dependentă de gazul rusesc, în vreme ce volumul celui iranian este în scădere de la venirea președintelui Hassan Rouhani la Teheran, fiindcă, spre deosebire de predecesorul lui, el „nu mai acceptă mecanismele informale folosite până acum de cele două părți”. „Rouhani este mult mai inteligent și investește în legitimitatea și credibilitatea lui și a Iranului totodată, negociind direct cu Occidentul ceea ce este de negociat”, crede Gokhan Bacik, insistând că „Rusia a devenit principalul partener al Turciei”, după ce Ankara a pierdut în deceniul trecut trenul întoarcerii în Asia Centrală: „acum puterea de la Ankara alunecă spre islamism, preferând să se uite mai degrabă spre Orientul Mijlociu, decât spre Asia Centrală, lăsând astfel cale liberă Rusiei spre statele desprinse din fosta URSS”.