M-am apropiat cu aparatul de fotografiat de doi bărbați cu bărbi și turbane, așezați pe iarbă între Sfânta Sofia și Moscheea Albastră, printre sutele de istanbulezi ieșiți în serile de Ramadan la picnic. Era trecut de 12 noaptea, dar centrul orașului era la fel de animat ca ziua.
Voiam să le fac poze pe ascuns, fără să-i deranjez, dar unul dintre ei m-a văzut și m-a invitat să beau ceai cu ei. Purtau cămăși lungi albe peste pantalonii largi și discutau politică. În mai multe cutii de plastic aveau plăcinte cu spanac, chiftele și baclavale făcute în casă.
Emir și-a dat jos turbanul și mi-a arătat cum și-l pune la loc. Era doar o bucată lungă de pânză albă pe care o înfășura cu îndemânare în jurul capului. Pentru el modernizarea nu are legătură cu îmbrăcămintea tradițională, pe care o preferă pentru că „e mai confortabilă, mai răcoroasă, mai ieftină și mai ușor de întreținut”. Abia a împlinit 40 de ani, dar din cauza bărbii prea lungi, pare mai învârstă. Și el și Ismail, prietenul alături de care își petrece Ramadanul, au o familie numeroasă. Emir are patru fete și un băiat, iar Ismail trei băieți și două fete. Așteaptă să le expun la rândul meu situația mea familială și între timp îmi oferă din țigările lor. Au un termos de doi litri din care toarnă mereu în paharele mici tradiționale, pe care le-au adus cu tot cu farfurioare. Amândoi sunt mici întreprinzători și au magazine în Büyükçekmece, o suburbie a Istanbulului aflată pe malul Mării Marmara, acolo unde cel mai renumit arhitect otoman Mimar Sinan, finanțat de Suleyman Magnificul a construit faimosul pod acum 400 de ani și unde se mai vâd încă urmele caravanseraiului din perioada Drumului Mătăsii.
„Tihna vieții noastre și speranța noastră este în Erodgan”, îmi spune Ismail, atunci când îl întreb dacă îi place că în timpul petrecerii de Ramadan, viitorul președinte își face campanie gălăgioasă printre oamenii veniți să-și petreacă în familie sărbătoarea. Peste tot se împărțeau pliante despre realizările lui Erodgan, iar mașini cu fața lui serioasă și mustața tradițională erau parcate peste tot.
Recep Tayyip Erdoğan a fost cel mai eficient primar al Istanbului din ultimul sfert secol, mă asigură Emir insistând să mai iau niște prăjiturele: „e unul ca noi și tot ca noi la început s-a descurcat greu și a fost nevoit să vândă limonadă și covrigi pe vremea când era la liceu. Oamenii îl iubesc pentru că a început de jos și nu a uitat de unde a plecat, dar mai ales pentru că ține la tradițiile islamice și este un bun musulman”. Imaginea de sultan al liderului turc „este falsă” și „este construită de americani și de evrei”, dar el „face totul pentru noi”, fără să uite că „noi suntem otomani” și „suntem mândri că suntem otomani”, crede Ismail, explicându-mi că Turcia trebuie să redevină „ceea ce a fost odinoară”, iar „Erodgan a înțeles acest lucru mai bine decât Ataturk”.
„Autoritatea se află în Dumnezeu și în principiile islamice care trebuie să înlocuiască doctrina kemalistă”, declară Erdogan, mizând în același timp pe „neo-otomanism” ca doctrină a politicii externe, bazată pe teoria fostului ministru de Externe, devenit între timp premier, Ahmet Davutoğlu. Redactorul șef al cotidianului „Bugün”, Erhan Basyurt, afirmă, însă, că spre deosebire de guvernarea lui Erdogan, „otomanismul era o doctrină democratică, fiindcă oriunde mergeau, otomanii încercau să înțeleagă popoarele pe care le cucereau și să obțină susținerea oamenilor, dându-le acestora libertatea religiei și a alegerii propriei limbi pentru comunicare. Otomanii au cucerit multe țări, dar nu le-au supus, ci au încercat să sprijine dezvoltarea lor”. Basyurt este de părere că nici Ahmet Davutoğlu și nici șeful acestuia „nu pot să pună în aplicare neo-otomanismul, pentru că nu cred în valorile otomane și pentru că guvernul a devenit foarte centralizat prin comparație cu idealul otoman, care se baza pe descentralizare”. Dinspre Balcani „democrația otomană” este văzută mai degabă ca perioada cea mai întunecată a istoriei acestei regiuni. Dincolo de primele secole în care taxele regulate și uniforme au stabilizat economia, stăpânirea otomană a rămas consemnată ca o civilizație a cruzimii și violenței, cu apogeul în secolul al 18-lea în tipul declinului imperial.
Gustave Flaubert scria, însă, în 1850 că-și dorește „să se mute la Istanbul și să-și cumpere un sclav”, elogiind în acest fel mediul cosmopolit al capitalei imperiului, viața ușoară și extravagantă care poate fi trăită acolo. Europenii de astăzi sunt la rândul lor fascinați de Istanbul datorită serialul Suleyman Magnificul, despre care cronicarul turc Samil Tayyar spunea că „încurajează porno-otomanismul pentru a slăbi neo-otomanismul”.
Când Davutoğlu a spus în Bosnia în 2009 că „secolele otomane ale Balcanilor au fost o poveste de succes”, care acum trebuie „reinventată” pentru că „Turcia s-a întors”, discursul său a avut un impact mai mare în țara sa decât în afară, unde nimeni nu l-a luat în serios. Balcanii au ales drumul occidental și nu se mai tem de noul otomanism inventat la Ankara, ceea ce nu înseamnă, că istoria acestei zone va fi complet liniară și lipsită de suișurile și coborâșurile tradiționale. Moștenirea otomană a rămas aici nu doar prin gastronomia sofisticată exportată secole la rândul dinspre Istanbul sau prin sutele de cuvinte asimilate de limbile balcanice, ci mai ales prin obiceiurile neschimbate ale bakșișului și peșkeșului.