Trec deseori, cînd mă întorc acasă, pe lîngă un castel faraonic-impozant împrejmuit de un zid impenetrabil de piatră. Şi cînd ajung în preajma castelului împrejmuit mi se face brusc părul măciucă: un cîine imens-fioros, proiectat parcă dintr-o altă dimensiune, începe a alerga nebuneşte prin curtea castelului şi a lătra furios-asurzitor.
Îmi dau seama că ne desparte un zid de piatră, dar cîinele acela slobod, care aleargă şi latră prin curte de parcă ar fi turbat, mă sperie şi iuţesc pasul. Mai mulţi trecători, care merg pe drumul de lîngă castel, au parte de o experienţă similară. O frică profundă, vie. Dacă animalul înfierbîntat sare zidul şi te prinde?
Eu iată la ce mă gîndesc. Dacă proprietarul castelului ţine un cîine agresiv slobod în curte, deşi are un zid serios şi camere de luat vederi, am motive să cred că el are un soi de frică în adîncul sufletului.
Omul şi-a construit castelul impozant, a făcut un zid puternic, a instalat camere de luat vederi şi totuşi… îl macină o îndoială. Dincolo de zid se întinde universul tranziţiei interminabile, un univers populat de atîţia indivizi nemulţumiţi-încrîncenaţi, încît e bine să ai cît mai multe centuri de apărare.
Omul cu castel trăieşte într-o lume periculoasă, el a auzit suficiente poveşti sinistre despre rackeţi şi hoţi. De aceea, un cîine slobod şi furios în curte e o adevărată mană cerească. Dincolo de zid se întinde jungla, o lume fără reguli, plină de cruzime şi de mişmaşuri.
Bandiţii şi hoţii ar putea să sară zidul şi să-l atace, să-l sperie. Însă cîinele fioros îi poate şi el speria pe bandiţi şi hoţi. Tu, trecătorul simplu, eşti un soi de victimă colaterală. Stăpînul castelului habar nu are că lătratul cîinelui te sperie pe tine, un cetăţean onest. Stăpînul castelului se gîndeşte numai la cetăţenii răi. Şi, la urma urmei, găseşte-şi un alt drum spre casă şi nu mai trece pe lîngă castelul acela…
