În 1985, Uniunea Sovietică părea nemuritoare. Majoritatea experților în chestiunea sovietică erau conștienți de tensiunile insurmontabile din interiorul sistemului („contradicții”, în limbaj hegelian-marxist), dar foarte puțini au anticipat sfârșitul iminent al regimului. De fapt, asemenea vederi existau mai cu seamă în rândul enclavelor disidente – mici și încolțite – din însăși Uniunea Sovietică și din Europa Centrală și de Est. Majoritatea intelectualilor occidentali, însă, erau prea ocupați pentru a scruta acțiunile tainice ale Biroului politic (Politburo), iar activitățile de disidență le considerau compromise de reverie romantică. Disidenții puteau fi admirați, dar nu luați prea tare în serios. Existau și excepții, desigur, între care Alain Besançon, Archie Brown, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest, Leo Labedz, Martin Malia, Peter Reddaway, Richard Pipes, Robert C. Tucker și Adam Ulam.
Specialist în culturile orientale și profesor la Universitatea din Moscova, Iuri Glazov (1929-1998) a fost un umanist nobil și un democrat profund angajat. S-a alăturat acestei contraculturi disidente cvasi-subterane. Din pricina vederilor sale eretice, i s-a luat dreptul de a preda. În cele din urmă, a părăsit Uniunea Sovietică împreună cu familia și s-a stabilit în Canada, unde a predat studii ruse vreme de mulți ani la Universitatea Dalhousie din Noua Scoție. Principalele sale preocupări erau legate de rolul intelighenției ruse în formularea discursurilor și a strategiilor de opoziție, de dinamica stalinismului și a post-stalinismului, precum și de frământările introspective ale acelora care au refuzat să trăiască (în) Marea Minciună.
Mulți universitari occidentali, mai ales în anii ʼ70, în perioada de destindere, au tratat instituțiile sovietice ca fiind similare celor din Vest, încercând să facă abstracție de preeminența ideologiei. Asemenea lui Aleksandr Soljenițîn, Iuri Glazov considera ideologia principalul fundament al dictaturii comuniste. Ideologia sanctifica absoluta falsificare a realității, construia o suprarealitate ritualizată și o viziune pseudoștiințifică – mistică, de fapt – asupra istoriei.
A publicat o carte cu adevărat excepțională, “The Russian Mind Since Stalin’s Death”, în 1985, la D. Reidel Company, o respectată editură academică. Am citit-o recent și am fost frapat de extraordinara preștiință și sagacitate intelectuală a autorului. Înainte ca glasnost să devină ubicuul cuvânt la modă, Glazov a identificat căutarea adevărului ca metodă subversivă de opoziție față de sistem și de recuperare a demnității civice. Pentru el, cea mai importantă trăsătură psihologică a sovietismului era sentimentul universal de frică:
“Există un sentiment pe care oamenii care trăiesc în țări netotalitare sunt incapabili să îl înțeleagă în mod adecvat: un sentiment al fricii într-o țară fără lege și fără justiție. Acest sentiment de frică putea fi citit în priviri și pe chipuri; putea fi simțit în glasuri și auzit în discursuri. Sentimentul de frică distruge procesul de comunicare între oameni. Ei spun ceea ce nu cred. Aud în cuvintele celorlalți altceva decât ceea ce se crede. Cine creează această atmosferă de frică? Cine o solicită? Poate fi ea ținută sub control? În ce măsură modifică acest sentiment al fricii întreaga natură a unei persoane?”
Acestea sunt întrebări tulburător de vitale (sau, în condițiile sovietice, mortale), la care Glazov oferă răspunsuri remarcabil de persuasive. Frica și falsitatea erau strâns legate în geneza a ceea ce viza sistemul, Omul Nou, Homo Sovieticus. Comunismul nu a fost doar o revoluție politică și socială, ci – mult mai important – a susținut o mutație antropologică.
Pasajul citat mai sus face parte din capitolul dedicat însemnătății pe care moartea lui Stalin a avut-o pentru cultura politică sovietică. Șaizeci de ani s-au scurs de la acel moment de cumpănă, iar fantoma lui Stalin continuă să bântuie mentalul rus. Analiza edificatoare a lui Iuri Glazov ar trebui citită de către toți cei care doresc să înțeleagă relația dintre stalinism, post-stalinism, post-sovietism și putinism. Nu trebuie să uităm că el a scris studiile incluse în acest volum cu ani buni înaintea venirii la putere a lui Mihail Gorbaciov, când – conform consensului aproape universal – colosul birocratic sovietic mai putea dura încă multe decenii. Iuri Glazov și-a dat seama că intelectualii urmau să joace un rol crucial în schimbările ce aveau să vină. De fapt, gorbaciovismul poate fi văzut drept ideologia și practica intelighenției neomarxiste de partid.
Unul dintre cele mai incitante capitole se concentrează asupra lui Iuri Andropov (1914-1984), fostul șef KGB care i-a urmat lui Leonid Brejnev în funcția de secretar general în noiembrie 1982. Un ideolog din categoria dură, dar suficient de inteligent pentru a ințelege dimensiunile crizei interne a sovietismului, Andropov a fost de fapt mentorul lui Gorbaciov, iar modul în care el a ignorat potențialul eretic al protejatului său rămâne în mare măsură un mister. Pentru loialiștii KGB, Andropov a fost autenticul – chiar optimul – lider sovietic. Nu e de mirare, așadar, că Vladimir Putin îl venerează, încurajând în ultimii ani dezvoltarea unui mini-cult al lui Andropov. Diferența cea mare intre model (Andropov) și epigon (Putin) este că cel dintâi nu era personal corupt. Organizația pe care a condus-o, KGB-ul, era insă o citadelă a corupției, asemeni aparatului PCUS.
Viabilele analize ale lui Iuri Glazov converg cu acelea ale regretatului Robert C. Tucker, important expert în Stalin, profesor la Princeton și autor al lucrării "The Soviet Political Mind", titlu de căpătâi în studiile sovietologice. Ambii gânditori au înțeles că sistemul, odată stins zelul ideologic, era sortit pieirii. Degradarea credinței a fost un catalizator decisiv pentru ruinarea întregului sistem. Din utopia marxist-leninistă originară nu a mai rămas decât cinism, confuzie și dezgust față de promisiunile încălcate. Pentru Glazov, cel mai clar indicator al colapsului revoluționar a fost faptul că până și birocrații de partid tratau mitologiile oficiale drept enunțuri goale, soporifice, platitudini rostite mecanic ca parte a unui ritual vid de sens. Nimic nu surprinde mai bine natura acestui sistem decât o glumă citată de către Iuri Glazov – Radio Erevan întreabă: „Ce este marxism-leninismul, o știință sau o artă?”. Răspunsul: „Este probabil o artă. Dacă ar fi fost o știință, s-ar fi încercat mai întâi pe animale.”
