Toţi pretind acum că l-au votat pe Klaus Johannis şi de aceea îi cer să se schimbe. Deşi spun că-l iubesc şi ar fi în stare să-i rupă-n bucăţi de ziar pe comentatorii critici, vor să-l schimbe pe ici-pe colo, să-l facă un şef mai bun. Spun că l-au votat pentru potenţialul lui, pentru omul din spatele lucrului bine făcut.
Nicicând nu s-a simţit o mai mare sete de a adula pe cineva în toate elementele intimităţii sale. În doar două săptămâni i-au stors biografia ca pe-o lămâie. I-au intervievat profesorul de tenis, duhovnicul care s-a spovedit bucuros, au vorbit cu bucătăreasa, vecinii şi cu foştii elevi. I-au vizitat părinţii şi au scormonit arhivele, poate găsesc ceva îngrăşământ pentru cultura publicului.
Chiar şi cei care nu i-au stat pe-aproape decât într-o parcare de supermarket simt nevoia să ne spună cum i-a schimbat faptul că viitorul preşedinte i-a dăscălit să nu mai claxoneze prosteşte. Din toate aceste confesiuni plus autobiografia tipărită deja în mai multe ediţii s-au aflat amănunte de interes public despre cum spală vasele, cum serveşte pe terenul de tenis şi cum pot fi aplicate în viaţa politică legile dinamicii şi a atracţiei gravitaţionale sau fuziunea atomilor.
Puţine dintre compunerile dedicate neaşteptatului ales se ridică de la nivelul unei scrisori adolescentine de dragoste la cel al unui contract prenupţial. Însă toate vor să-l trezească din naivitate, să-l protejeze de anturajul politic dubios în care se află. Aşa cum e, extras din cadrul natural saxon, preşedintele ales este idolul perfect: nu are trecut politic compromiţător, deci nu a înghiţit prea multe broaşte dimineaţa, cum fac colegii săi de partid să-şi păstreze vocea şi foamea de bani şi putere. Soţia sa este inteligentă şi modestă, cu priză la reporteri şi cameramani. Amândoi şi-au făcut conturi pe reţelele de socializare şi se întreţin direct cu partidul informal al dependenţilor de Facebook. Îşi pregătesc publicul pentru următorii zece ani, nu degeaba promite Klaus Johannis să dea un secol în schimbul unui deceniu. Cert este că marea problemă a preşedintelui ales în aceste momente este nu să se opună adversarilor politici care încă se scutură de praf, ci să reziste prietenilor invizibili şi, în mare măsură, oportunişti care ameninţă să-l sufoce cu îmbrăţişările îndrăgostite.
Sunt cei care văd în el pe Santa Klaus, moş Crăciunul politic aşteptat din decembrie 1989, după executarea lui moş Nicolae. Se spune că Victor Ponta s-a îmbolnăvit de klaustrofobie, de aceea a plecat în concediu în Dubai. Înfrângerea e o boală care trece greu. A fost nevoie de transfuzia pe viu a sângelui duşmanilor interni pentru ca Victor Ponta să-şi recâştige respectul de sine. Întors din paradisul fiscal, le-a transmis alegătorilor că le-a înţeles mesajul. Apoi a convocat de îndată creierele mici şi multe din conducerea partidului şi i-a exclus pe cei mai vocali dintre contestatarii lui: Marian Vanghelie, Dan Şova şi pe Mircea Geoană din care, în ciuda tuturor considerentelor, de la inteligenţa politică, la lipsa de charismă, a ajuns să facă un martir.
Marian Vanghelie a ieşit din partid făcându-şi cruci şi jurând răzbunare la congresul convocat peste vreo două luni. „Va fi dat jos din partid şi va face puşcărie”- promite Marian Vanghelie, deşi el însuşi face şedinţe de chemoterapie la Direcţia anticorupţie, doar-doar şi-o curăţa dosarul. Şi dacă intoxicarea cu halucinogenele puterii nu ar fi atât de puternică, lui Victor Ponta nu ar trebui să-i fie teamă de Klaus Johannis sau de Mircea Geoană, ci de Marian Vanghelie şi de armata lui de informatori şi factori de presiune din partid şi din spatele acestuia.
Între timp, Klaus Johannis este împins pe calea cea bună, i se arată capetele care trebuie tăiate şi căile pe care trebuie s-o ia, e sfătuit pe cine să-şi ia consilier şi de ce. De ce ar mai gândi cu capul lui când are atâtea creiere la dispoziţie? Sunt contestate chipurile care-i apar alături în pozele de partid. Sunt invocate altele absente. I se cere să intervină în dosare, să grăbească procese, să facă mari şi mici privatizări. Iar preşedintele ales dă senzaţia că e dispus să se schimbe, pentru a le face pe plac.
Nu pare să aibă o agendă a lui, rezultată din platforma electorală, şi-şi scrie programul pe colţul mesei, după cum i-l dictează consilierii de pe internet. Abia pridideşte să ţină pasul cu schimbarea. Ba chiar şi socoteala intimă a consilierilor de la Cotroceni a trebuit s-o refacă. Trimisese iniţial o echipă să discute preluarea treburilor administrative ale Cancelariei prezidenţiale. În fruntea ei se afla un turist politic, Dan Mihalache, spuma tuturor valurilor politice de-a lungul carierei sale. Revederea lui Dan Mihalache a dat unora vertijuri. I s-a reamintit atunci preşedintelui ales că a promis să nu facă înţelegeri la masa verde şi că va schimba din temelii clasa politică. Printr-un capriciu al memoriei, unele dintre aceste promisiuni erau făcute, de fapt, de Traian Băsescu, dar susţinătorilor acestuia le place să plutească în confuzie, de ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Sau poate că, printr-un fel de iluzionism colectiv, vor să-l facă pe noul ales să-şi asume promisiunile predecesorului său.
Klaus Johannis pare să-şi fi imaginat că vraja continuă şi că e suficient să-şi rostească dorinţele pentru ca politicienii să-şi schimbe dimensiunile. Lista cu viitori consilieri a fost pare-se schimbată, iar Dan Mihalache şters de pe ea. De ce oare? În mare parte, partidul pe care l-a condus Klaus Johannis este format din resturi politice. Fuziunea PDL-PNL nu a şters încă amintirea conflictelor şi nici a dezertărilor din 2007 când, presat de Traian Băsescu să fuzioneze cu PD-ul, PNL-ul a făcut implozie. În mod ironic, peste ani, cele două partide fuzionează azi, după voia mult-contestatului preşedinte. Klaus Johannis a fost adus în fruntea partidului şi pentru că nu avea memoria instituţională a multelor poliţe pe care aveau să şi le plătească unii altora. Era mai predispus iertării.
De fapt, nu e vorba doar despre oportunişti care-l trag de haină pentru că ar vrea să fie băgaţi în seamă. Unii chiar se tem că noul preşedinte se va ascunde după perdeaua verde a Cotroceniului, în spatele unor consilieri şi purtători de cuvânt afazici. Că nu-l va mai preocupa starea naţiunii în emisiuni cu întrebări la plic şi nu va mai da declaraţii la ore fixe. Că nu va mai cita din dosare şi nu va mai agita cătuşele către politicieni, magistraţi sau înalţi demnitari. Că nu-şi va rupe cămaşa de pe el să se lupte cu duşmanii democraţiei, inventaţi sau nu de prietenii din serviciile secrete. Că nu se va implica în decizie, că nu-i va mai biciui pe corupţii celorlalţi, că-şi va da jos salopeta de lucru şi va îmbrăca smokingul. Îi trimit scrisori şi-l somează public să lase totul şi să asigure continuitatea. Vor să facă din el ceea ce a promis că nu va fi, un preşedinte jucător. Încă nu s-a schimbat oficial garnitura de la Cotroceni şi unii îi duc deja dorul lui Traian Băsescu. Iar, apărându-l pe Klaus Johannis de pericole adevărate sau inventate, îşi apără investiţia sufletească în preşedintele încă în exerciţiu.
Unii ar fi vrut să câştige alegerile clonele acestuia, dar pentru că a câştigat candidatul celorlalţi, vor să cârpească din cioburile dreptei un preşedinte după chipul şi asemănarea predecesorului. Şi poate că teama lor este cumva îndreptăţită, de vreme ce Traian Băsescu pare să fie singurul care-i poate face faţă lui Victor Ponta pe care nici abilităţile revoluţionare ale lui Ion Iliescu nu l-au clintit în partid. Speranţa moare ultima şi Victor Ponta speră să conducă guvernul până la alegerile generale. Şi poate că atunci electoratul care a luat mita şi a plecat cu ea va reveni la sentimente mai bune. Speră ca în bazinul lui electoral să sară mai mulţi săraci atraşi de momeală. Până atunci însă, de frică, se bate cu fantomele şi le dă cu capul de colţul roşu al partidului. Ştie că un lucru amânat e ca şi rezolvat. Aşteaptă ca preşedintele ales să se maturizeze, adică să nu-l mai privească de parcă ar fi un agent patogen al democraţiei şi economiei de piaţă, aşteaptă să fie dispus la concesii, la coabitare. Şi lui Victor Ponta a început să-i fie dor de Traian Băsescu şi nu ştie pe cine să-şi mai verse năduful prin partid şi guvern, până când se face tranziţia şi noul sosit va începe să-i semene noului plecat.
